Fratele meu, află, mai întâi, că pocăința este o întoarcere de la starea cea împotriva firii, la cea potrivit cu firea și de la diavol la Dumnezeu și care se săvârșește cu durere și nevoință.
În al doilea rând, să știi că părțile pocăinței sunt trei: zdrobirea inimii, mărturisirea cu dezlegarea de păcat și împlinirea canonului.
Iar zdrobirea este o mâhnire și o durere desăvârșită a inimii, care se petrece, fiindcă omul a supărat, cu păcatele sale, pe Dumnezeu și a încălcat legea dumnezeiască a Lui. Această durere nu stă numai întru simțire, adică în suspinuri și lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca voința dinlăuntrul omului să urască păcatul și să hotărască a nu-l mai săvârși.
Durerea și zdrobirea inimii sunt alcătuitoare ale pocăinței și în măsura în care se găsesc în inimă, se află și omul întru pocăință; îndată însă de cum va lipsi durerea din inimă, lipsește și omul de la pocăință. Ele trebuie să se afle pururi în inima celui ce se pocăiește, în acest chip pocăința lui fiind adevărată. Însă această înfrângere a inimii este a celor care au simțirea de fii. Fiindcă izvorăște numai din dragostea către Dumnezeu, pentru că se pricinuiește din dragostea cea către Dumnezeu, adică se pocăiește un fiu pentru că a mâhnit pe tatăl său, iar nu pentru că se va lipsi de moștenirea părintească, sau pentru că se va izgoni din casa tatălui său.
Pe lângă zdrobire, se mai află și părerea de rău, care și ea este o durere nedesăvârșită a inimii, care se petrece nu pentru că omul a întristat pe Dumnezeu cu păcatele sale, ci pentru că a fost lipsit de harul dumnezeiesc, a pierdut Raiul și a dobândit osânda veșnică. Aceasta îi deosebește pe cei ce nu sunt desăvârșiți, adică pe simbriași și pe robi. Pentru că se trage nu din dragostea cea către Dumnezeu, ci din teamă și din iubire de sine, după cum se căiește un simbriaș fiindcă și-a pierdut simbria, și un rob fiindcă se teme de pedepsele stăpânului său.
Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet
