Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinții noștri. Ne-a luat Dumnezeu darul și puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuți acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beția și desfrânarea, ca să nu-și piardă sufletul, dar ei, deși făgăduiesc, îl fac mai departe. Am însă și suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei și încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.
***
Dacă cineva se abate de la datoria lui și nu ascultă de sfatul duhovnicului, el singur va răspunde înaintea lui Dumnezeu. Duhovnicul însă este dator să se roage lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui și să-l ierte.
***
După cum se știe, două sunt cele mai grele patimi care stăpânesc astăzi în rândul mirenilor: beția și desfrânarea. Acestea strică multe familii și ucid nenumărate suflete omenești. Însă dacă ei se căiesc de aceste păcate, dacă le mărturisesc la preot și le părăsesc, se vindecă prin canon.
***
Astăzi este mare ceartă între cele două surori ale lui Lazăr, Marta și Maria, care și-a ales partea cea bună. În mănăstiri, ca peste tot, Marta asuprește pe Maria și n-o lasă să se roage mai mult, iar Maria plânge nemângâiată! Dacă vom pune întâi biserica și lauda lui Dumnezeu, adică pe Maria, și apoi ascultarea și lucrul mâinilor, adică pe Marta, atunci toate mănăstirile și bisericile noastre ar înflori, și diavolul ar fi izgonit dintre oameni. Iar sporirea duhovnicească a fiecăruia începe de la aceste cuvinte: „Doamne, dă să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu…”.
***
– Cum să ne purtăm cu aproapele nostru, ca să împlinim porunca dragostei?
– Să socotim pe aproapele nostru mai bun decât noi; să-i cerem sfat, în loc să-i dăm noi, iar lipsurile lui să i le completăm cu dragostea noastră. Faceți aceasta și vă mântuiți!
***
Cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bună pentru toate și se folosește de toți în fiecare zi, și pentru mâncare și pentru apă și pentru orice lucru, pe când vasul de aur se pune pe polițe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoți și se folosește numai la zile mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuințelor zilnice, căci toți o caută și se folosesc de ea. Așa și omul smerit, care nu caută cinste și dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toți îi folosește, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihnește și toți îl caută și se bucură de el. Mare dar este smerenia pentru călugări și creștini!
***
Într-o zi, admirând bătrânul frumusețile munților și ale codrilor singuratici de la Sihla, a zis către ucenicii săi, suspinând din inimă: Tare mă tem să nu rămânem numai cu raiul acesta de aici și să-l pierdem pe celălalt, din pricina lenevirii noastre!
Sursa: Patericul românesc I, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2011
