Figura marelui Domnitor al Moldovei străbate tot mai luminoasă prin veacuri, până în zilele noastre. Faptele sale mărețe, vitejia sa neasemănată, dragostea de țara strămoșilor săi și apropierea de popor, mintea sa ageră și luminată, care înțelegea tâlcul adânc al istoriei, împletite cu o neșovăitoare credință în Dumnezeu, căruia i-a închinat atâtea sfinte altare, l-au ridicat pe culmi ce au covârșit cele [peste] cinci veacuri ce s-au scurs de la urcarea sa pe tronul Moldovei.
Cei 47 ani de domnie au pecetluit cu jertfe mari independența Moldovei, vitejia fiilor ei și apărarea dreptei credințe strămoșești împotriva puterii otomane. Poporul i-a păstrat vie amintirea sa, iar cununa recunoștinței nu s-a vestejit niciodată în inimile vitejilor răzeși moldoveni, care, din gură în gură au purtat cu duioșie și cu dragoste, faptele de arme, neastâmpărul tineresc, evlavia și credința în Dumnezeu și apropierea față de popor a aceluia care le-a fost „părinte” – cum subliniază cronicarul.
El a rămas în sufletul și vorba poporului nostru un „sfânt” pe care, pentru faptele lui vitejești, „nici unul din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu l-au ajuns” – cum spune cronicarul Grigore Ureche. În adevăr, din toate actele de înnoiri sociale în administrarea țării, din documentele cancelariei domnești, ca și din întregul avânt cultural din timpul său, se desprind și convingerile sale religioase, conștiința că el trebuie să apere, cu orice preț, credința strămoșească.
Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în Ștefan cel Mare și Sfânt. Biserica. O lecție de istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2004
