Cea mai frecventă cerere care se face în biserică prin glasurile preoților, citeților, cântăreților este să fie miluiți. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că toți cei ce ne aflăm în biserică merităm pedeapsa dumnezeiască și că primul lucru de care trebuie să ne aducem aminte când venim la biserică este că suntem păcătoși și că ne-am înfățișat înaintea Domnului cerului și pământului, Făcătorul și Binefăcătorul nostru, Cel pe Care îl maniem în fiecare zi și în fiecare ceas cu fărădelegile noastre, ca să-i cerem milă, fiecare pentru sine și – în duhul iubirii creștine – și pentru alții. Rugăciunile pentru miluire pot fi mari sau mici, precum și de cerere stăruitoare. Întrucât în biserică nu se rostește nici un cuvânt de prisos, in timpul ecteniei cererii stăruitoare se cuvine să ne rugăm cu și mai multă tărie lui Dumnezeu, din adâncul sufletului, cu zdrobire de inimă, după cum se spune și la începutul acestei ectenii: „Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru, să zicem”. În acest timp trebuie să lăsăm deoparte răceala și neatenția inimii și, arzând de duhul smereniei, stând numai ochi și urechi, să înălțăm către Creator cea mai fierbinte rugăciune ca să ne miluiască pe noi, păcătoșii. Dar ce observăm în timpul ecteniei cererii stăruitoare și al celei mari, în timp ce liturghisesc sfințiții slujitori și cântă cântăreții: ca de obicei, rugătorii sunt neatenți și indiferenți.
Sursa: Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005
