Noi știm că pocăința, în sensul profund al cuvântului, nu este simplă părere de rău pentru păcate ori simplu dezgust față de trecutul nostru păcătos, și cu atât mai puțin semnifică spovedania de formă: înțelesul ei este mult mai adânc. Este vorba de trecerea hotărâtoare a vieții într-o nouă albie, de schimbarea deplină a tuturor valorilor din suflet și din inimă, unde în condiții obișnuite pe primul loc stau grijile lumești și scopurile vieții vremelnice, cu precădere materiale, toate cele înalte și sfinte, legate de credința în Dumnezeu și de slujirea lui, fiind împinse pe planul al doilea. Omul nu renunță la ele cu totul, ci își amintește de ele și le slujește pe furiș, cu teamă, în rarele clipe de luminare duhovnicească. Pocăința însă cere o schimbare radicală: pe primul plan să fie întotdeauna, peste tot, în toate, Dumnezeu. În spate, la urmă, să fie lumea și cerințele ei și asta doar dacă nu le putem izgoni cu desăvârșire din inimă. Altfel spus, pocăința cere crearea unui centru nou și unic în om, iar acest centru, spre care converg toate firele vieții, trebuie să fie Dumnezeu.
Sursa: Sfântul Vasile al Kineșmei, Învățături din Evanghelie pentru omul modern, Editura Sofia, 2013
