Dreapta Ana a născut o fetiță, pe care au botezat-o Maria. O evanghelie apocrifă, presupusă a fi a Sfântului Iacov – prețuită de tradiția ortodoxă, dar nu inclusă între scrierile canonice – relatează faptele cu mai multe amănunte.
Astfel, se spune că atunci
„…când copila a împlinit doi ani, Ioachim a zis Anei: «Haide s-o ducem la Templul Domnului, să ne împlinim legământul… ca nu cumva să se mânie pe noi și să nu mai primească prinosul nostru.» Dar Ana răspunse: «Să așteptăm până la al treilea an».”
Ana a cedat, am spune, unui moment de slăbiciune omenească… Dacă ne gândim bine, oare așa trebuie numit cel mai sfânt sentiment hărăzit de Dumnezeu femeii – sentimentul matern, iubirea mamei pentru minunea pe care a purtat-o nouă luni în pântece? Să fie oare dovadă de slăbiciune puterea de sacrificiu a unei mame pentru copilul ei și care poate merge până la sacrificiul de sine? A cerut, doar, o păsuire… De un an… Justificarea e și mai înduioșătoare, impresionantă: „ca nu cumva să nu-și mai cunoască tatăl și mama”.
Se știe că tocmai de la această vârstă fragedă – trei-patru ani – copilului i se întipăresc în minte și în suflet primele amintiri. Inima de mamă – omenească – purta povara luptei între dragostea pentru ființa atât de mult dorită și datoria sfântă de a împlini legământul făcut Celui ce i-o dăruise. A biruit, desigur, aceasta din urmă.
Când Maria a împlinit trei ani, părinții s-au hotărât s-o ducă și s-o încredințeze preoților, spre a fi crescută în Templul Domnului. Tradiția spune că o vizitau în fiecare an, doar la acea zi, mama aducându-i în dar câte un veșmânt pe care îl lucra cu migală tot anul. În nopțile de veghe și rugăciune, la lumina candelei, Sfânta Ana își va fi țesut în acest veșmânt lacrimile și dorul după aceea care avea să devină Maica Luminii…
Lidia Popița Stoicescu, Vino, Doamne…! Meditații în lumină lină, Ed. Trinitas, București, 2015
