Să fie, oare, o impresie, supradimensionată subiectiv, potrivit căreia ni se pare că lumea noastră actuală, din punct de vedere social, moral și mai ales al calității vieții, se aseamănă unei Vitezda la scară mondială? Mai contează câte pridvoare are? Desigur, nu. Contează, însă, că în ea zace mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați… la care mai putem adăuga amărâți, săraci, bolnavi sufletește, bolnavi de singurătate, bolnavi de umilința aplicată de semenii lor, fără nicio speranță, fără nicio credință în ceva (cu atât mai puțin în Cineva) care ar putea să-i ajute.
Scăldătoarea s-ar părea că a secat și ea… Oricum, apele ei sunt deposedate de puterile miraculos-vindecătoare… îngerul însărcinat cu tulburarea apei la vreme – o vreme imprecisă, ne-anunțată, ne-previzibilă, ca orice taină – a fost „retras de la post…”
Reflectând la semnificația de simbol a acestui fenomen, ne-ar duce gândul că acest „la vreme” se referă la un timp al probei duhovnicești, al examenului pentru atestarea tăriei credinței. Îngerul venea și tulbura apa, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Adică o făcea să devină probă pentru curajul, speranța și tăria credinței celui care intra (atenție!) primul într-însa și astfel acela se făcea sănătos, iarăși de subliniat: de orice boală era cuprins! De ce doar primul? Pentru că apa aceea, tulburată de înger, ca o mare în furtună, presupunea tocmai încercarea credinței și curajului celui ce ar urma să intre într-însa așa. Deoarece, pentru a face acest gest, se presupunea a te afla la un anumit grad al încrederii în izbândă, la un grad suficient de bine definit al credinței în puterea de vindecare dăruită acestei ape de Însuși Dumnezeu, prin îngerul Său.
Lidia Popița Stoicescu, Vino, Doamne…!, Ed. Trinitas, București, 2015
