„Oricine bea din apa aceasta, va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac și se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 13–14). Femeia samarineancă a înțeles sensul profund: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot!” (Ioan 4, 15).
Convorbirea continuă pe tema Adevăratului Dumnezeu: „Știm că va veni Mesia care se cheamă Hristos”. Ca Dumnezeu ce era, străvăzând că inima acelei femei era însetată de apa mântuirii, S-a grăbit să Se descopere pe Sine: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine!” (Ioan 4, 26).
Femeia și-a lăsat găleata și a plecat la ai săi, transformată ea însăși, sufletul ei, într-un vas plin cu un conținut nou, menit să astâmpere o altfel de sete: setea după Adevărul cel veșnic. N-o mai interesează setea biologică. Samarineanca abandonează vasul umplut cu apa din fântâna Legii Vechi, a Vechiului Testament, care nu avea harul să astâmpere setea de Adevărul Veșnic, pe care-L va oferi oamenilor doar Fiul lui Dumnezeu întrupat. Mântuitorul cere să bea din apa Vechiului Testament pentru ca, prin harul Duhului Sfânt, să facă din ea „apa vieții veșnice”. Iar cei ce vor bea din această apă, vor fi „cei ce se vor închina Tatălui în duh și în adevăr”.
Și ce altceva avea să fie apa vieții veșnice, decât însăși apa curățitoare și sfințitoare a Botezului? Izvorul nesecat care, croindu-și albie în istoria omenirii, a despărțit Legea Veche de Legea cea Nouă, Legea prin care ne unim cu Hristos și ne îmbrăcăm în Hristos.
Lidia Popița Stoicescu, Vino, Doamne…!, Ed. Trinitas, București, 2015
