oraș,clădiri,aglomerație,metropolă

Cea mai mare minune în lumea aceasta este smerenia, încrederea lui Dumnezeu în om și necuprinsa Lui dragoste față de creația Sa. Domnul a întemeiat Biserica – izvorul vieții care spală și adapă sufletele însetate cu acea dragoste care îl tămăduiește și îl sfințește pe om. Lumea în care trăim este infectată de păcat. Și Domnul, venind în această lume, suferă și, ca un Om, moare pe Cruce pentru toți oamenii. Pentru că dragostea Lui nu poate găsi aici un loc în care să rămână permanent. Domnul spune că „nu are unde să-Și plece capul” (Matei  8, 20) în această lume, pentru că îl conduce pe om într-o altă lume – în lumea iubirii, într-o lume în care păcatul este învins, unde moartea nu are putere asupra omului. Și această lume începe înlăuntrul nostru (cf. Luca 17, 21). În această lume omul intră prin pocăință. Întregul univers încape în inima care Îl caută pe Dumnezeu. Prin efort, prin nevoința înfrânării și a rugăciunii omul dobândește înțelegerea adevăratei valori a iubirii lui Dumnezeu, a virtuții, care este darul lui Dumnezeu. Omul devine ascultător față de voia lui Dumnezeu, iar Domnul, crezând în el, Își aduce creația la starea originară. Duhul Sfânt îl umple pe om și dragostea devine viața creștinului care a respins lumea păcatului, a respins toate ispitele ei și s-a predat slujirii lui Dumnezeu.

Prețul unei astfel de biruințe lăuntrice a omului este mare. Căci omul trebuie să-L urmeze pe Hristos spre viața cea veșnică până la sfârșit. Iar sfârșitul este Crucea și răstignirea, este durerea sufletului care suferă pentru că în el nu există curăție, nu există smerenie, nu există recunoștință. Și Domnul, văzând suferința sufletului care se trezește din somnul păcatului, îl întărește pe om și-i dă tăria de a mulțumi lui Dumnezeu chiar și în necazuri, în ispite și în încercări, care sunt inevitabile pe calea vieții noastre.

Protoiereu Andrei Lemeshonok, Conversații pe marginea Vechiului Pateric, Minsk, Mănăstirea Sfânta Elisabeta, 2012