Ați auzit cuvintele spuse de apostolul Pavel: „Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, mulțumiți pentru toate.” Apostolul, însă, nu îndeamnă pe orice om, să se bucure pururea, ci numai pe cel care trăiește încă din timpul vieții sale pe Hristos cel Viu în el. Pentru că strânsa legătură cu binele cel mai înalt nu îl mai lasă să simtă relele care îi tulbură trupul. Sufletul care-i legat cu dorul de a fi împreună cu Creatorul și este obișnuit să se bucure de frumusețile cele de sus nu schimbă bucuria și veselia lui cu nestatornicia de multe feluri a pasiunilor trupești; dimpotrivă, pe cele ce sunt pentru alții supărătoare, el le face adaos de bucurie.
Fericiți cei се-și petrec viața de aici în nădejdea veacului ce va să fie, schimbând pe cele prezente cu cele veșnice, chiar dacă cei uniți cu Dumnezeu ar trăi în foc, chiar dacă ar fi închiși cu leii; nu se întristează din pricina greutăților de față, ci se bucură întru nădejdea celor ce ne sunt păstrate pentru mai târziu. Pe acel luptător îl socotesc bun, care, odată intrat în stadionul credinței, suferă cu bărbăție loviturile vrăjmașilor cu nădejdea slavei încununării. Cel râvnitor, chiar dacă ar veni peste el un necaz din cele mai mari, bucuria nu i se va întuneca, pentru că
„suferința aduce răbdare; răbdarea încercare; încercarea nădejde; iar nădejdea nu rușinează” (Romani 5, 3-5).
Pentru aceea ni s-a și poruncit de Pavel în altă parte să răbdăm în necaz și să ne bucurăm întru nădejde.
Sfântul Vasile cel Mare, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, serie nouă, vol. 1, Editura Basilica
