Semnul maturității duhovnicești este să cred că nu fac nimic, să deznădăjduiesc în sensul cel bun de mine însumi, de eul meu; să simt că prin orice fac, adaug mereu numai zerouri, dar să-mi continui nevoința mea nădăjduind în Dumnezeu. Atunci Bunul Dumnezeu, văzând zerourile bunei mele intenții, își va face milă cu mine, va adăuga la început unitatea și zerourile mele vor căpăta valoare și mă voi îmbogăți duhovnicește. Înlăuntrul stării smerite a deznădăjduirii de sine se ascunde starea duhovnicească cea bună. Deci prihănire de sine, nu deznădejde.
Sfântul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, Ed. Evanghelismos, București, 2003
