De multe ori Iisus privea în sus spre ucenicii Săi. Prima dată o făcuse îndată după ce i-a ales. Dar acum privea la ei și mai de jos. Ca să ștergi picioarele cuiva cu un ștergar cu care ești încins, trebuie să te apleci până la pământ. Mântuitorul îngenunchea înaintea fiecăruia din ei, când îi spăla. Dar când îi ștergea, a trebuit să se aplece și mai mult.
Când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri, când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are el, ca să-l poți spăla cu adevărat trebuie să te cobori până la picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea în care să poți cuprinde picioarele la inima ta, ca într-o îmbrățișare plină de dragoste pentru curățirea lui.
Cine nu poate iubi atât de mult și nu se poate apropia atât de dulce, nu va putea spăla și curăți niciodată în chip mântuitor pe nimeni. Dar când ștergi întinăciunea cuiva, când vrei să-i acoperi păcatul, să-i îndepărtezi nelegiuirea făcută, când vrei să-l ierți și să-l înfățișezi neprihănit, atunci trebuie să te apleci și mai mult. Trebuie să te smerești și mai mult, atât de mult încât să te anulezi pe tine pentru el, să te uiți pe tine și să calci pe tine, pentru a-l înălța pe el. Acesta este cel mai dumnezeiesc lucru și cel mai greu cu putință pentru oameni.
Cu cât pui pe altul mai presus de tine, cu atât trebuie să primești a te așeza mai întâi pe tine mai prejos. Cu cât vrei să îmbraci pe altul, trebuie mai întâi să te dezbraci pe tine; cu cât vrei să faci altuia un loc mai larg, cu atât trebuie mai întâi să-l restrângi pe al tău.
Părintele Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2010
