Experiența se dobândește, într‑adevăr, odată cu trecerea timpului, dar harul – de aceea se numește har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu – se dăruiește în funcție de căldura credinței, de smerenie și de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeași vârstă. David pe când păștea turmele tatălui său. La fel toți cei vechi și noi.
Imediat ce omul ajunge la căința adevărată, harul se apropie de el și sporește odată cu creșterea zelului. Experiența cere nevoință îndelungată.
Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele și necazurile, în orice fel ar veni acestea.
Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu, cum că sunt necazurile și, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului. Acesta așteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curățește, răbdând se luminează și ajunge să‑L vadă pe Dumnezeu.
Altfel Dumnezeu nu poate fi văzut, decât numai prin interme-diul cunoștinței. Iar cunoașterea este vederea duhovnicească (theoria). Adică atunci când simți că Dumnezeu este lângă tine, că te miști înlăuntrul lui Dumnezeu și că orice faci Acesta vede, și ești atent să nu-L superi cu ceva, atunci nu păcătuiești. Deoarece Îl vezi, Îl iubești și te îngrijești ca să nu-L întristezi. Așadar, oricine păcătuiește, nu vede pe Dumnezeu, este orb.
Sursa: Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, 2003
