Spic, grâu, soare, veșnicie

Tu să poftești frumusețea cea veșnică, duhovnicească, pe Dumnezeu, Care a zidit toată frumusețea; iar de la frumusețea cea stricăcioasă, care se strică și se împute, înalță-te la cea nestricăcioasă, care în veci bineînmiresmează și minunat a bineînmiresmat trupurile sfinților, în timpul vieții lor și după moarte.

Suntem datori să viețuim nu pentru noi înșine, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru noi. Iată răspunderea noastră, iată îndatorirea noastră față de Dumnezeu-Omul, Care a murit pentru noi pe cruce: iar întrucât și pentru tine a murit Hristos, și tu ești dator să te pocăiești cu nefățărnicie întotdeauna, căci și pentru păcatele tale a pătimit Mielul lui Dumnezeu.

Temelia cucerniciei este cunoașterea adâncă de sine, a chipului și asemănării, cunoașterea întregului adânc al căderii omului, al neajutorării lui atunci când e lipsit de Dumnezeu, singurul Care poate să ne reașeze dintru cădere și să ne curețe de toată întinăciunea păcatului, să ne sfințească și să ne facă făptură nouă. Multă milostivire ni s-a dat de la Dumnezeu, dar se și cere de la noi multă schimbare în bine, multă pocăință, osârdie, dragoste și toată virtutea, ca să fie desăvârșit omul lui Dumnezeu, gata spre toată fapta bună.

Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, Ed. Sophia, 2009