În Crăciunul lui ’49, la Odessa, când intram în cel de al șaptelea an de captivitate, iar marea masă a prizonierilor fusese deja repatriată (încă din ’48), s-a produs o ciudată reacție de necaz pe soartă din partea băieților noștri.
„În fiecare an să afișăm aceeași bucurie convențională și să ne facem urări irealizabile și mincinoase? Ne-am săturat și de moș Crăciun, și de «O, ce veste minunată» care nu ne mai vestește niciodată nimic privitor la soarta noastră, cea reală. Ne-am săturat… Mai bine să trecem de acest interval penibil fiecare adâncit în sine, în singurătatea suferinței lui!”
Atunci mi-am ieșit și eu din fire și le-am spus: „Fraților, împotriva cui faceți voi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva cui vreți voi să protestați? Împotriva Pruncului Iisus că Și-a permis să Se nască acum, când suntem noi amărâți? Fraților, dacă noi nu găsim în noi în ceasul acesta sfânt măcar atâta bucurie ca să-L primim cum se cuvine, atunci suntem pierduți și iremediabil învinși. Degeaba am luptat până acum. Între lumina Betleemului și întunericul abisului nu avem altă opțiune. Bucurați-vă! Bucuria e ultima noastră armă de luptă. Dacă nu reușim să ne bucurăm în ceasul acesta înseamnă că am capitulat!”
S-au uitat la mine ca la un apucat, au tăcut, dar până la urmă m-au înțeles. Iar seara aceea de Crăciun a fost una din cele mai luminoase și mai mișcătoare seri din captivitate.
Radu Mărculescu, Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Ed. Humanitas, 2014
