Merită să ne mirăm de răbdarea lui Dumnezeu, Care a așteptat atâtea secole ca să ne facă vase ale Sfântului Duh. El a așteptat mai mult decât noi! Prin urmare, sărbătoarea sfinților părinți după trup ai Mântuitorului dezvăluie ce a reușit îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, fără să tăgăduiască libertatea omului, fără să-l înrobească. Dumnezeu a atins scopul istoriei omenești, planul Sfintei Treimi. A venit clipa și a semănat, ca să odrăslească în noi viața cea nouă.
Strămoșii au fost mijlocitorii între Adam cel căzut și Hristos, cel de-al doilea Adam, ei au făcut un pod peste prăpastia iadului, până la rai, între moarte și înviere, au slujit la mântuirea neamului omenesc, fie cu știință, fie cu neștiință.
Strămoșii au întrecut limitele mediului lor, ale epocii lor, și prin credință au acceptat că Dumnezeu va veni pe pământ.
„L-au privit pe Cel nevăzut ca și cum ar fi fost văzut.” (Evrei 11, 27)
Se poate ca viața lor să se fi târât în păcat, dar aveau credință și nădejde. Strămoșii credeau în Cel pe Care nu-L vedeau și nu-L înțelegeau.
Dumnezeu i-a folosit ca să binecuvânteze toate popoarele, făcând adevărul cunoscut în toată lumea. Pe aceia i-a folosit ca să se poată naște Biserica, iar pe noi ca să trăim, să muncim, să ne bucurăm, să fim părtași la ea. Strămoșii au ajuns preînchipuiri și icoane ale lui Hristos și ale Bisericii. Dumnezeu i-a adunat pe toți, păcătoși și drepți, și i-a folosit. De aceea, când L-au văzut pe Hristos în iad, au crezut în El și au reușit să se ridice. Hristos i-a înșfăcat și i-a dus întru cele cerești. Acum însă stau acolo, sus, în jurul mesei cinei celei mari, și ne așteaptă pe noi. Așteaptă să pregătim noi a Doua Venire a lui Dumnezeu.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Ed. Sf. Nectarie, 2016
