Câți sunt călăuziți de duhul lui Dumnezeu, să se adune împreună cu noi, purtând în chip înțelegător în inimi tablele cunoștinței lui Dumnezeu. Deci făcând așa, ne-am adunat și am cercetat împreună și am ispitit înțelesul cinstitei numiri: smerita-cugetare. Și unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă și mai păcătos dintre toți; altul, cunoștința ce o are mintea despre neputința și slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări și a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoașterea harului și milei lui Dumnezeu; altul, iarăși, simțirea sufletului zdrobit și tăgăduirea voii proprii.
Iar eu, ascultând toate acestea, ispitindu-le prin chibzuință și trezvie, n-am putut să aflu simțirea fericită a aceleia prin auzire. Căci smerita-cugetare este un har fără nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea [experiența] ei. Ea este o bogăție negrăită; este numirea lui Dumnezeu și darul Lui. Căci zice: „învățați de la Mine”; deci nu de la înger, nici de la om și nici de pe hârtie, ci „de la Mine” (Matei 11, 29), adică din sălășluirea, din luminarea și din lucrarea Mea în voi; „că sunt blând și smerit cu inima” și cu gândul și cu cugetul; „și veți afla odihnă”, din partea războaielor, și ușurarea de gânduri „sufletelor voastre”.
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă
