„Dumnezeu are dreptul să dăruiască darurile Sale și să le ia înapoi, și omul n-ar trebui să se atașeze de Dumnezeu în funcție de darurile pe care Acesta i le-a dat. O astfel de stare nu poate constitui dragoste adevărată către Dumnezeu, ci numai o preocupare către darurile Acestuia, și aceasta ar însemna să punem darurile mai presus de Dăruitor. În această situație, legătura omului cu Dumnezeu s-ar fundamenta doar pe un contract, iar omul ar putea zice: Voi rămâne credincios Ție atâta vreme cât îmi dai. Într-o astfel de stare, dintr-un punct de vedere al omului, ar însemna că Dumnezeu nu merita să fie iubit de Iov. Atunci legătura aceasta ar depinde de folosul de care omul beneficiază din darurile pe care Dumnezeu i le dă și în realitate omul s-ar iubi, de fapt, pe sine însuși. Astfel darurile și-ar pierde înțelesul, de semne ale dragostei lui Dumnezeu și de moduri prin care omul intră și se menține în legătură personală cu El. Noi doar venim într-o legătură cu Dumnezeul cel adevărat, personal, mai presus de toate lucrurile create. Această legătură nu este dominată de nici un idol material. Toate ideile noastre despre lucrurile și darurile pe care Dumnezeu ni le dă dispar deplin în fața Luminii lui Dumnezeu Însuși. Astfel curățiți, ne dăruim pe noi înșine deplin lui Dumnezeu și ne ridicăm către un dialog al dragostei cu Acesta. Atunci simțim cum Dumnezeu este nesfârșit mai mare decât toate darurile Sale și decât toate zidirile Sale și cum, cu această legătură a Lui, ne ridicăm la un nivel deosebit la care descoperim în Acesta toate cele pe care le pierdusem.
Creștinul care are dragostea lui Dumnezeu înlăuntrul său, și care astfel are dragoste către fiecare, simte o bucurie mai mare decât toate bucuriile pe care lucrurile lumii acesteia i le pot produce, mai mare decât orice i-ar fi putut oferi însăși viața sa trăită ca individ separat. Acesta este un fapt care cei virtuoși îl descoperă în fervoarea lor. Această cruce se dă omului ca să-L descopere pe Dumnezeu într-un adânc de nedescris, dar și să arate celorlalți că există oameni care pot să rămână cu Dumnezeu chiar și atunci când pierd toate cele din jurul lor, chiar și atunci când Însuși Dumnezeu pare să dispară din preajma lor.” (Pr. Dumitru Stăniloae)
