Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, la scurt timp după hirotonirea mea, am fost trimis înainte de Crăciun la casa unei bătrâne doamne, care a murit ceva mai târziu, la vârsta de 102 ani. Această femeie a venit să mă vadă după prima mea slujbă ca preot și mi-a zis: „Părinte, aș dori să mă sfătuiți în legătură cu rugăciunea”. Am spus deci: „Care este necazul dumneavoastră?” Bătrâna mi-a zis: „În ultimii paisprezece ani am spus rugăciunea lui Iisus aproape în permanență, și niciodată nu am simțit prezența lui Dumnezeu în vreun fel”. Atunci mi-a scăpat exact ceea ce gândeam: „Dacă vorbiți întruna, îl lipsiți pe Dumnezeu de prilejul de a mai spune și El ceva”. Ea mi-a spus: „Ce să fac atunci?” Iar eu i-am răspuns: „Duceți-vă în camera dumneavoastră după micul dejun, aranjați-o adecvat, plasați-vă fotoliul într-o poziție strategică care va lăsa în spatele dumneavoastră toate colțurile întunecate ce există întotdeauna în camera unei bătrâne, în care lucrurile sunt împinse astfel încât să nu fie văzute. Aprindeți-vă candela înaintea icoanei pe care o aveți, și mai întâi de toate cercetați cu atenție camera în care vă aflați. Apoi luați-vă andrelele și pentru cincisprezece minute împletiți înaintea feței lui Dumnezeu, dar vă interzic să rostiți vreun cuvânt de rugăciune. Vedeți-vă de împletit și încercați să vă bucurați de pacea din camera dumneavoastră”.
Nu era sigură că i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totuși. După un timp, a venit să mă vadă și mi-a spus: „Știți, are efect. Am procedat exact așa cum m-ați sfătuit. M-am trezit, m-am spălat, mi-am pus camera în ordine, mi-am luat micul dejun, m-am întors, m-am asigurat că în cameră nu era nici o neorânduială care m-ar putea deranja, după care m-am așezat în fotoliu și m-am gândit: «Oh, ce bine, am la dispoziție cincisprezece minute în care pot să nu fac nimic fără să mă simt vinovată din cauza asta!» și am privit în jur și pentru prima dată în ani de zile m-am gândit: «Dumnezeule, în ce cameră frumoasă trăiesc eu – o fereastră care dă spre o grădină, o cameră într-o formă frumoasă, cu destul spațiu la dispoziție, și cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat de ani de zile.»” Apoi adăugă: „M-am simțit atât de tăcută, întrucât camera era atât de liniștitoare. Era acolo un ceas care ticăia, dar nu strica liniștea, ticăitul lui doar sublinia faptul că totul era nemișcat, iar după un timp mi-am amintit că trebuia să împletesc înaintea feței lui Dumnezeu, așa că m-am apucat de împletit. Și am devenit tot mai conștientă de liniște. Andrelele atingeau brațele fotoliului, ceasul ticăia liniștitor, nu era nimic pentru care să fii preocupat, nu aveam nici o nevoie să-mi încordez atenția, iar apoi am simțit că această liniște nu era doar în mod simplu o absență a zgomotului, ci una care avea un conținut. Nu era absența a ceva, ci prezența a ceva. Liniștea avea o densitate, o bogăție, și începu să mă cuprindă. Liniștea din jur începea să vină și să întâlnească liniștea din mine”. Iar la urmă spuse un lucru foarte frumos, pe care l-am întâlnit mai târziu la scriitorul francez Georges Bernanos; „Dintr-o dată am simțit că această liniște era o prezență. În străfundul acestei liniști era Cel care este întreaga netulburare, toată pacea și toată seninătatea”.
După aceasta a mai trăit vreo zece ani, zicând că oricând putea afla liniștea dacă tăcea și se liniștea ea însăși. Aceasta nu înseamnă că a încetat să se mai roage, ci că își putea susține această liniște contemplativă pentru un timp, apoi mintea începea să-i tremure; atunci se întorcea la rugăciunea rostită, până când mintea îi devenea iarăși liniștită și statornică, apoi abandona iarăși cuvintele, alunecând în liniște, ca mai înainte. Asta este ceea ce ni se poate întâmpla adesea – dacă, în loc să fim atât de încrâncenați în a face tot timpul câte ceva, am putea spune simplu: „Mă aflu în prezența lui Dumnezeu! Ce bucurie! Hai să stăm liniștiți!”
Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia
Mitropolit Antonie de Suroj – A ne chivernisi timpul (serie de articole)
