Suntem mândri. Când nu ni se acordă atenția pe care o așteptăm și suntem trecuți cu vederea, iar noi ne indignăm în sufletul nostru, arătăm atunci mândrie. Când însetăm să auzim ceva bun despre vreo oarecare faptă a noastră ori de vreo oarecare însușire a noastră, iarăși suntem conduși de mândrie. […]
Întru toate dorim să strălucim: de la toți așteptăm stimă și laudă. Mândria este un resort chiar și în viața noastră „duhovnicească”. Când ne rugăm, postim, dăm milostenie ori vorbim de Dumnezeu, noi dorim să auzim laude despre noi. Prin aceasta demonstrăm că și faptele noastre cele bune, pe care le săvârșim, sunt dintr-o mândrie, pe care poate nici nu o conștientizăm. Iar faptele bune, fără smerenie, sunt diamante false, nevrednice de Împărăția Cerurilor.
Se povestește despre un monah că postea mult și că peste puterile sale se nevoia, pe când viețuia el în mijlocul fraților din mănăstire. Dar când s-a însingurat în pustie pentru o nevoință, chipurile mai cu osârdie, el a început să slăbească osteneala. Odată l-au cercetat câțiva monahi și, observând schimbarea lui, l-au întrebat: „De ce în mănăstire tu posteai într-atâta, iar aici ai lăsat nevoința ta?”. „Datorită faptului că acolo avea cine să mă vadă și să mă laude pentru osârdia mea, a răspuns el, însă aici nu mai are cine!”.
Nu se întâmplă oare și cu noi tot astfel? Nu sunt și pentru noi cel mai adesea mândria, setea de cinste, setea ascunsă de laudă, motorul tainic al virtuților noastre?
Sursa: Arhimandritul Serafim Alexiev, Trăire duhovnicească și înșelare, Editura Sophia
