Desfrânarea este folosirea distorsionată a puterilor trupului în căutarea satisfacerii propriilor dorințe. Este urmărirea plăcerii pur fizice, grosolane. Dacă în căsătorie – uniunea de iubire sfințită de Biserică – soțul și soția sunt uniți în gânduri, sentimente și voință, și năzuiesc spre desăvârșirea în Dumnezeu, atunci în desfrânare are loc dezintegrarea personalității. Desfrânarea este o încălcare a integrității lăuntrice de dragul plăcerii animalice.
În primul rând, păstrarea curăției și a întregii înțelepciuni va fi imposibilă fără păzirea celor cinci simțuri (exterioare). După cum se știe, simțurile noastre trupești: auzul, mirosul, pipăitul, gustul, văzul, sunt ferestrele sufletului prin care ajung la noi tot felul de informații. Astfel, ispita desfrânării poate ajunge la conștiința noastră. Rezultă că omul singur deschide ușa acestei patimi și acest lucru este adesea folosit de vrăjmașul neamului omenesc.
A doua cauză a apariției patimii este acceptarea gândurilor, a imaginilor necurate și îndulcirea cu acestea. Atunci când gândul de desfrânare este acceptat și a primit consimțământul de a rămâne în lumea interioară a omului, treptat, el începe să ia în stăpânire mintea și imaginația noastră. Drept urmare, apar fantezii desfrânate. Iar aceasta este deja o manifestare directă a patimii.
Cel de-al treilea motiv este nepăzirea sentimentului de rușine. La urma urmei, rușinea este un sentiment firesc, sănătos care însoțește întreaga înțelepciune, fecioria.
Desfrânarea se dezrădăcinează prin rugăciunea însoțită de lacrimi și post, prin muncă fizică constantă, prin participarea frecventă la Tainele Spovedaniei și a Împărtășaniei. De asemenea, este important să păzim limba (în conversații), să avem neîncetat gândul la moarte și la Judecata de Apoi.
