Pilda samarineanului milostiv arată însăși taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi rele, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Omul păcătos decade, devine aproape mort sufletește și coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Pentru a fi salvat sau ridicat din această stare, el trebuia să fie ajutat „pe calea vieții”, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au decăzut cu timpul ajungând să fie doar învățători formaliști și ritualiști ai Legii Vechi, incapabili să unească adevărul credinței cu iubirea milostivă, pentru a oferi omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă și îi dăruiește viață veșnică.
Samarineanul milostiv, aparent un simplu călător sau pelerin era considerat de iudei ca fiind un străin. Dar tocmai aici se descoperă înțelesul tainic al pildei, și anume că cel care are milă de omul rănit este un călător străin, diferit ca neam și credință, nu un prieten sau conațional al celui rănit. Mai mult, călătorul milostiv este cineva de la care un iudeu nu se aștepta niciodată să primească vreun ajutor. Așadar, ceea ce distinge în mod evident pe samarineanul acesta călător de preotul și levitul Legii Vechi este milostivirea sau bunătatea sufletului său.
Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Ed. Basilica, 2016
