„Adu-ți aminte de unde ai căzut!” Așa îi spune Domnul îngerului Bisericii din Efes în Apocalipsa lui Ioan Teologul. Adu-ți aminte, însă nu cu ușurătate și nepăsare, ci în așa chip încât să afli în aceasta imbold spre pocăință și întoarcere la faptele bune de mai înainte.
Sufletul nostru, zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, nu mai păstrează în gândul său felul în care era la început și felul în care a ajuns acum, și nu vrea să se folosească de mijloacele dăruite lui pentru întoarcerea la vrednicia dintâi. El a fost pus întru lumina cunoștinței, iar acum este împresurat de întunericul necunoștinței, îndoielii și rătăcirii. A fost plin de pacea gândurilor, a dorințelor și a conștiinței, iar acum în el se dă o luptă a gândurilor cu dorințele, a gândurilor și dorințelor cu conștiința – luptă din care el primește rană după rană. A fost în el dulce tihnă și deplină mulțumire, iar acum o patimă după alta lovesc inima, chiar în timp ce aceasta se așteaptă ca prin îndestularea patimii să capete plăcere. De la această neorânduială dinăuntrul sufletului vin și amărăciunile, nevoile, suferințele, nereușitele, neorânduielile dinafară.
Oare acesta este raiul desfătării, în care ți se cuvenea să fii, suflete, după nașterea și menirea ta? Deci amintește-ți de unde ai căzut și pocăiește-te! Cât de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viața și încercând greutăți și lipsuri de tot felul: și totuși, nu se întâmplă așa. Unii se obișnuiesc atât de mult cu starea lor de cădere, încât nici prin gând nu le trece că n-ar fi trebuit să fie așa, chiar încearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fie altfel. Ce jalnic!
Jalnici sunt toți cei ce nu-și simt căderea și nu caută scularea. Cu atât mai jalnici sunt creștinii și cei care trăiesc având în față creștinismul.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sophia, 2009
