Căci vrăjmașul ne luptă folosindu-se de cele mai firești dorințe ale iubirii omenești, sufletești, iar uneori și de cele pur și simplu animalice, trupești. Atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ și vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească și omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupești și va sălășlui pace în suflet și în trup. Mai mult nu trebuie să cauți, spre a nu cădea în ispită, în “înșelare”.
Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăște-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ți vorbesc astfel numai pentru că și eu am cunoscut dureri asemănătoare?
Dacă vrei să împărățești cu Hristos, atunci biruiește patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulțumi.
Teatrul, cinematograful, Café-urile și altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inimă neînțelegătoare. Viața după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgotă. Iar calea aceasta este astfel încât cel ce pășește pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutățile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea și se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viața după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.
În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii așezau mitraliere îndărătul celui ce atacă, sau ofițerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoșa și se întorcea, să fie împușcat. Astfel, situația celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea și viața lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrăjmaș. Cu noi, monahii, situația este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.
Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăți abstracte, filosofice, ci printr-un simțământ al inimii viu și adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preț decât lumea întreagă. Suferințele aduc un rod atât de măreț încât, dacă am fi noi ceva mai înțelegători, nu am dori nicicum a ne “pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, și i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, alții te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Și apoi vedenia s-a sfârșit.
Sursa: Arhimandritul Sofronie Saharov, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006
