Dacă ceasul morții ne este necunoscut și suntem îndemnați să priveghem și să ne pregătim ca pentru cel mai mare și ultimul examen din viața noastră pământească, atunci această așteptare a clipei din urmă nu trebuie să fie o stare pasivă, de nelucrare, plină de groază, ci, dimpotrivă, trebuie să fie o așteptare senină, însoțită de muncă statornică, plină de hărnicie și de voie bună.
Să avem însă, în același timp, o grijă neîncetată pentru a ne păstra, pe cât se poate, sufletul cinstit, inima curată și trupul neîntinat de patimi, știind că trupul împreună cu sufletul nostru sunt locașul Duhului Sfânt din noi.
Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi odată cu ele străbatem drumurile vieții. Așa precum toamna se despoaie copacii de frunze și seva lor începe să se împuțineze, așa și viața noastră scade în fiecare an, în fiecare lună și în fiecare oră.
Dumnezeu n-a voit să cunoaștem ceasul cel din urmă al vieții noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă și deci oricând să fim pregătiți!
Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Fundația Tradiția Românească, București, 2002
