Orice mare poet este mare în măsura în care izbuteşte să dea sufletului neamului său o dimensiune nouă sau să-l îmbogăţească măcar cu un nou fior. Contribuţia lui Eminescu în procesul de continuă creare de sine a sufletului românesc este indiscutabilă.
Eminescu ne propune un suflet românesc de o adâncime cutremurătoare, înrădăcinat temeinic în pământul, în trecutul şi în valorile perene ale neamului său, cu o viziune gravă asupra vieţii şi cu o abordare serioasă şi responsabilă a problemelor ei. Acesta este sufletul propus de Eminescu, geniul nostru bun, geniul nostru tutelar. Fără el suntem pierduţi, fără el ne prăbuşim în lumea lui Caragiale, a fantoşelor de oameni care iau totul în derizoriu („băşcălie”) şi pe ce pun mâna transformă în caricatură.
Vraja versului eminescian umple de poezie toate lucrurile sau făpturile pe care le atinge; marea, luna, pădurea, lacul, teiul, izvoarele au devenit altfel decât erau înainte de-a se fi pogorât peste ele norul de aur al poeziei lui. De acum încolo, ori de câte ori ne vom afla în faţa lor, le vom simţi încărcate de un farmec inedit şi inefabil, adus de vibraţia unui vers eminescian.
Radu Mărculescu, Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Ed. Humanitas, 2014
