În seara aceea, la Cina cea de Taină, între Hristos și ucenicii Săi totul se petrecea neobișnuit, chiar și pentru ei, care începuseră de mult să se obișnuiască cu ceea ce era neobișnuit. Când Iisus le vorbise despre Trupul și Sângele Său, cei mai mulți dintre ucenicii Lui L-au părăsit. N-au putut să sufere și să înțeleagă vorbirea neobișnuită pe care o auziseră. Dar acum era o faptă cu totul neobișnuită. Era mult mai de neînțeles. Zece din apostolii Domnului se supuneau în tăcere, plini de smerenie și de cutremur. Numai doi, Petru și Iuda, cel dintâi și cel din urmă dintre ei, cel mai sincer și cel mai viclean, cel mai gata să moară pentru Hristos și cel mai gata să-L omoare, priveau totul altfel decât ceilalți.
Petru, uimit și copleșit cu totul, nici nu știa ce trebuie să facă: să primească să-i spele picioarele Hristosul lui Dumnezeu, sau mai degrabă să se împotrivească, fiindcă ceea ce făcea acum Domnul i se părea chiar și lui prea de tot. Prea de tot!
Iuda, ca unul care avea gândul diavolului în el, nu mai vedea acum nimic decât cu vrăjmășie și cu dispreț. Tot ce privea, judeca rău și răstălmăcit. Și orice nouă dovadă a dragostei lui Hristos față de el și față de alții îi stârnea un nou val de ură, cu atât mai aprinsă cu cât dragostea Domnului se arăta mai binevoitoare. Dumnezeule, cât rău poate face chiar și numai un gând satanic, când omul se lasă împins de el spre iadul cel mai negru!
Slavă dragostei Tale, slavă îndelungatei Tale răbdări, slavă Ție, Care i-ai iubit pe ai Tăi până la moarte!
Părintele Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2010
