Biserica ne pune astăzi în față unele din evenimentele din viața și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, pentru a ne ține trează credința în Învierea Sa, în puterea Sa dumnezeiască, în puterea Sa de a fi prezent și în viața noastră, așa cum a fost cu contemporanii Lui.
Ni se relatează astăzi întâmplarea cu un slăbănog care de 38 de ani aștepta să se facă o minune cu el. Exista în Ierusalim o scăldătoare care, din când în când, avea puteri miraculoase. Dumnezeu făcea ca periodic să se reverse de undeva din izvoare anumite ape cu însușiri vindecătoare, care și tulburau apa obișnuită a lacului și, în care, cel care intra întâi se vindeca de oricare boală era cuprins. Vorba mersese că un înger al Domnului venea și tulbura apa și o făcea în mod miraculos vindecătoare de boli.
Nu e un lucru imposibil. Asemenea ape vindecătoare există și în vremea noastră. Aceea va fi avut în plus și altceva, un anume dar al lui Dumnezeu. Un astfel de bolnav nu reușea să intre repede în lac. Intrau alții care erau mai în putere decât el. Dar el nu-și pierdea răbdarea, și aceasta este poate un prim lucru pe care trebuie să-l învățăm de la dânsul. Nu-și pierde răbdarea.
Era un om înțelept probabil. Disperarea e soluția neînțelepților, a capitularzilor. Descartes spunea că „răbdarea e începutul înțelepciunii“. Înaintea lui, anticul Publius Syrus spusese că răbdarea e „remediul pe care îl înveți de la înțelepciune“. „Răbdarea, spunea Lautréamont, e omagiul adus speranței“ . Cel care rabdă, speră. Speră într-o soluție, într-o ieșire, într-un răspuns. Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci așteptarea unei rezolvări de undeva. Bolnavul care rabdă durerea speră că va trece! Ucenicul care rabdă în ascultare, speră că e spre îndreptare și mântuire.