Aud pe mulți spunând: „Când suntem în biserică și ascultăm predica ne căim de păcatele noastre; dar, după ce plecăm, ajungem alții; focul râvnei ni se stinge. Ce să facem ca să nu se mai întâmple asta?”.
Să vedem de unde vine! Din ce pricină se petrece în noi o schimbare atât de mare? Pricina o găsesc în aceea că nu ne ocupăm de ce trebuie și că avem legături cu oameni răi. N-ar trebui ca, după ce plecăm de la biserică, să ne ocupăm de lucruri care n-au nicio legătură cu biserica, ci îndată ce ajungem acasă să luăm Biblia, să chemăm în jurul nostru soția și copiii și să le împărtășim și lor cele spuse la biserică și numai după aceea să ne apucăm de treabă.
Dacă atunci când ieșim de la baie nu ne ducem în piață, ca nu cumva cele din piață să ne strice buna dispoziție ce-o avem în urma băii, cu mult mai mult trebuie să facem așa când ieșim de la biserică. Dar noi facem tocmai dimpotrivă. De aceea pierdem totul. Nu s-a întărit încă bine în sufletul nostru folosul celor spuse la predică, că furia cea mare a treburilor lumești se năpustește peste noi și târăște cu ea toate cele auzite în biserică. Ca să nu se întâmple asta, după ce pleci de la biserică nu fă altă treabă mai de neapărată trebuință decât repetarea celor spuse în predică.
Ar fi cu totul lipsit de judecată să dăm treburilor lumești cinci-șase zile pe săptămână, iar celor duhovnicești nici măcar o zi, dar, mai bine spus, nici o mică parte din zi. Uitați-vă la copiii noștri! Nu citesc ei toată ziua lecțiile pe care le au de învățat? Așa să facem și noi! Altfel nu ne va fi de niciun folos venirea la biserică; că turnăm în fiecare zi în noi, ca într-un vas găurit, învățăturile, că pentru păstrarea celor spuse în predică nu ne dăm nici atâta silință câtă o dăm pentru aur și argint. Când primești câțiva dinari, îi pui în pungă, ba mai și strângi la gură punga; iar noi în biserică primim cuvinte mai de preț ca aurul și pietrele scumpe, primim vistieriile Duhului, dar nu le depunem în tainițele sufletului, ci, fără de nicio grijă, le lăsăm să zboare la întâmplare din mintea noastră.
Cine va avea milă de noi, când noi suntem proprii noștri dușmani, când noi înșine ne aruncăm într-o atât de mare sărăcie sufletească? Ca să nu se întâmple asta, să ne punem o lege de netrecut nouă, soțiilor noastre și copiilor noștri: să afierosim o zi întreagă din săptămână predicii și celor auzite la biserică. Așa vom prinde mai ușor cele ce se vor mai spune.
Sursa: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994
