Lazăr, în limba vremii, însemna: „Dumnezeu este în ajutorul meu.” Mântuitorul va fi voit să sugereze că săracul pe care îl avea în vedere parabola Sa era un om cumsecade, era credincios, era unul care-și punea nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, pe când celălalt, bogatul, era pur și simplu un bogat ca toți bogații, egoist, lipsit de inimă și de Dumnezeu. Altfel cum să se fi explicat faptul că el, care se bucura de toate bunurile pământești, privea cu totală detașare, fără să-l vadă, pe acest sărac care stătea la poarta lui și de care și câinii aveau mai multă grijă decât stăpânul lor. Nichifor Theotokes spune că bogatului nu i s-a dat un nume, pentru că numele oamenilor răi sunt nevrednice de pomenire.
Dar parabola merge mai departe, dincolo, peste limitele până la care putem merge noi, cu simțurile și cu mintea noastră. Dacă ar fi rămas numai la cât se petrecea pe pământ, am fi putut zice: nimic deosebit. Sunt lucruri cunoscute. Așa a fost în lume de când e lumea. Inegalitate, nedreptate, șanse pentru unii, neșanse pentru alții. Mulți, precum se întâmplă adesea, trec și la judecăți mai aspre, acuzându-L pe Dumnezeu de îngăduirea unor asemenea situații!
Nu știu dacă Iisus a vrut să preîntâmpine asemenea acuzații, imaginând această parabolă. Dar, oricum, a vrut să ne dea o indicație asupra adevăraților responsabili, și să ne prevină că istoria nu se încheie cu cât a fost și este pe pământ. De aceea istorisește urmarea întâmplării și dincolo. Rezolvarea e dincolo. Iisus ne trece, așadar, în spațiul și timpul Judecății de dincolo.
Ce se întâmplă dincolo? O răsturnare totală. Bogatul, care fusese în rai pe pământ, a ajuns dincolo în situația lui Lazăr, pentru care iadul fusese pe pământ, iar Lazăr a ajuns în rai. Și o situație nouă: bogatul care niciodată cât fusese pe pământ nu se rugase de nimeni, ci doar poruncise, și nu se gândise să se roage nici lui Dumnezeu, de data aceasta se roagă și zice: „Părinte Avraame!”
Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989
