Sfântul Vasile a fost pentru toți un fel de lege a virtuții și a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viață; a preamărit virtutea și a urgisit viciul; avea farmec la povestit și știa să educe pe alții chiar când glumea! Mustra cu blândețe, dar nu ducea blândețea până la sălbăticie și nici indulgența până la slăbiciune; inteligența și elocința lui îi lăsau în urmă pe toți oamenii; s-a curățit pe sine pentru a-L primi pe Duhul Sfânt spre a tâlcui Scripturile, spre a cerceta lucrurile dumnezeiești și spre a găsi cuvintele care să corespundă exact ideilor. Într-un cuvânt, frumusețea lui Vasile a fost virtutea, măreția lui a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul lui în continuă înaintare, care, prin urcări treptate, l-a înălțat până la Dumnezeu; întreaga viață a lui Vasile n-a fost decât o înălțare spre cer, dovedindu-se a fi om desăvârșit într-o viață desăvârșită.
Atât de mult strălucea virtutea lui Vasile, atât de mult îi copleșeau pe contemporani purtarea și felul lui de viețuire, încât unii, ca să dobândească și ei aceeași faimă, îi imitau înfățișările sale exterioare; căutau să aibă o față palidă ca a lui, să aibă barba la fel cu barba lui, să vorbească fără grabă și rar și să-și dea un aer gânditor și meditativ. Dar întrucât mulți nu-l puteau imita bine, deveneau caraghioși. Căutau să-i imite până și tăietura îmbrăcămintei, forma patului, felul lui de a mânca, toate lucruri cărora Vasile nu le dădea nicio importanță. De aceea, se puteau vedea mulți Vasile, după înfățișarea exterioară, dar aceștia erau ca niște statui în umbră, sau, mai bine zis, ca niște ecouri care repetă vorbele.
Sf. Grigorie Teologul, Panegiricul funebru în cinstea Sfântului Vasile cel Mare
