Dovada că suntem noi, oamenii, pogorâtori din cer este acest alt început al Evangheliei: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care S-a pogorât din cer…”. Da, prin Cruce, creștinii sunt sau devin niște miliarde de Mici Hristoși (în sensul de fii ai Aceluia). Dar numai prin Cruce! Cei care nu umblă după dreptarul acesta (Galateni 6, 16) nu vor avea milă și pace.
Crucea lui Hristos este una, are o noblețe aparte, o taină a ei; crucile noastre sunt multe, atât de multe încât ajung, de cele mai multe ori, răscruci agățate de drumuri; calea creștinilor în lumea aceasta este una cu două brațe (fețe): Crucea și Învierea lui Hristos. Mulți, foarte mulți oameni, creștini botezați, visează Învierea cea de obște; puțini, foarte puțini însă îmbrățișează (și adorm la) răcoarea Sfintei Cruci. Pentru că Fiul lui Dumnezeu „nu a venit în lume să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El”, este bine, dintre multele judecăți care ne însoțesc viața, să alegem unicul îndreptar: Crucea lui Hristos.
Aducându-Se jertfă pe Cruce, pentru noi și pentru a noastră mântuire, Hristos dorește să ne întâlnească pe această cale a Crucii, de aceea, viața lumii trebuie însoțită de semnul Crucii.
Creștinul adevărat nu se poate încuia față de lume, dar nici nu trebuie să se conformeze lumii. Identitatea lui, pe care nu trebuie să și-o piardă, este Crucea lui Hristos. Fără crucea lui Hristos, lumea își pierde echilibrul și sensul (creația și credința). Crucea este puterea omului credincios de a se smulge din propriile sale puteri. Sfântul Apostol Pavel limpezește adevărul răscrucii dintre om și lume, astfel:
„Să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14).
Crucea lui Hristos, în lumea noastră, este nașterea din nou și temelia Adevărului.
Preot Sever Negrescu, Fărămituri de cuvinte, Ed. Doxologia, Iași, 2011
