După cum smerenia se alătură ascultării, la fel și ascultarea se alătură răbdării în necazuri. Nevoința este de natură vremelnică sau veșnică. La fel și odihna. Întrucât nevoința vremelnică e cauza odihnei veșnice, iar odihna vremelnică a neliniștii veșnice, cel inițiat, care a dobândit mintea lui Hristos, suportă cu răbdare nevoința vremelnică de dragul odihnei veșnice.
Nevoințele care se cuvin a fi purtate cu răbdare sunt: lupta împotriva patimilor lăcomiei și a dorințelor trupești, nevoințele voite ale trăirii ascetice, ispitele nevoite care slujesc, cu îngăduința divină, la încercarea noastră – ca accidente supărătoare sau ca piedici, venind din partea oamenilor răi și necucernici, din partea pietrelor, disprețul și ura pe care cei mai mari sau le pun pe umerii celor începători, chiar dacă nu au săvârșit nicio greșeală, astfel încât să cadă în bolile supărării: dezgustul, oboseala trupească, rătăcirea minții, descurajarea, neclaritatea deciziilor (nehotărârea), lipsirea de ajutorul uman. Toate [aceste rele] se vindecă prin Cuvântul Domnului: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” și prin cuvintele Sfinților Părinți despre măreția răbdării.
Pe scurt: cel ce nu arde de dragoste față de Dumnezeu se aseamănă unei dale de lut folosită la taluzarea malului unui râu și nu dăinuie niciun ceas. Dacă totuși este arsă [în foc], ea dăinuie aidoma unei stânci.
Bar Hebraeus, Cartea Porumbelului, în Filocalia Siriacă, Ed. Univers Enciclopedic, 2014
