Ce mult urăște Dumnezeu toată semeția și trufia! Iată însă ce spune Domnul despre cei smeriți prin gura prorocului Isaia: „Sălășluiesc în loc înalt și sfânt, și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima înfrântă” (Isaia 57, 15).
Cât de dragi sunt Domnului cei smeriți și cu inimă înfrântă, cât de mult îi iubește El: numai către aceștia își întoarce privirea Sa cea milostivă, trimițându-le harul Său cu nemărginită îmbelșugare. „Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit și blând, și care tremură de cuvintele Mele” (Isaia 66, 2)?
Și inima vameșului a fost înviată de harul lui Dumnezeu pentru rugăciunea lui cea smerită de pocăință: a plecat din templu mult mai îndreptățit decât fariseul. În pildă nu se spune că fariseul a fost cu totul osândit, însă aceasta se subînțelege, fiindcă oricine se înalță va fi smerit.
Vameșul încălcase poruncile date prin Moise, în schimb a împlinit cea mai însemnată dintre poruncile lui Hristos: s-a pătruns de sfânta smerenie, în timp ce fariseul a încălcat această poruncă, a nesocotit lucrul despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în marele său imn al dragostei: „Dragostea nu se înalță, nu se trufește” (l Corinteni 13, 4). Fariseul se mândrea cu dreptatea sa, se semețea asupra vameșului păcătos, ceea ce înseamnă că era lipsit de dragoste – iar cine este lipsit de dragoste stă departe de Dumnezeu. El a vădit în rugăciunea sa toate trăsăturile hâde ale îndreptățirii de sine, socotindu-se pe sine drept și curat înaintea lui Dumnezeu. Asta în timp ce marii sfinții nu se socoteau niciodată drepți și vrednici înaintea lui Dumnezeu. Așa era cuviosul Serafim, care nici nu se numea pe sine altfel decât „sărmanul Serafim”.
Sfântul Luca al Crimeii, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Sophia
