Care a fost pricina pogorârii negrăite a lui Dumnezeu la neamul omenesc? Singură dragostea cea nemărginită a lui Dumnezeu, cum auzim pe Sfântul Evanghelist Ioan zicând: „Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
Dar și marele Apostol Pavel adeverește aceasta: „Dumnezeu Și-a arătat dragostea Sa către noi prin aceea că Hristos a murit pentru noi când încă eram păcătoși” (Romani 5, 8).
De această nemăsurată dragoste a lui Dumnezeu față de neamul omenesc vorbește și Sfântul Fotie, care zice: „Prea mult suntem datori noi, oamenii, a iubi pe Dumnezeu, Care ne-a iubit pe noi. Pentru că mai întâi El ne-a iubit pe noi, acei care eram vrăjmașii Lui și ne războiam cu El. O, dragoste care a înspăimântat pe îngeri și pe oameni i-a înălțat la cer și tirania diavolilor a surpat-o! Cine nu va iubi pe Acest iubitor? Iar mai ales cine, lucrând ceva vrednic de darul cel atât de mare, măcar cât de puțină datorie va plăti? Că măcar de nenumărate ori de ar muri și tot nimic mare nu a făcut. Că pentru făcătorul de bine, pentru iubitorul o face, iar nu pentru vrăjmași și războinici, precum Hristos a pătimit”.
La fel Fericitul Augustin, arătând că numai dragostea a fost pricina coborârii lui Dumnezeu la neamul omenesc, zice: „Dumnezeu din dragoste vine la noi și se face om; Dumnezeu Cel nevăzut din dragoste S-a făcut asemenea robilor Săi, din dragoste S-a rănit pentru fărădelegile noastre, din dragoste a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere pe robi și a trimis și pe Duhul Sfânt ca să facă fii după har pe robi. Pe Fiul Său L-a dat ca dar al răscumpărării noastre, iar pe Sfântul Duh pentru întâietatea dragostei față de noi. Și pe Sineși Se face om spre moștenirea învierii noastre. Dumnezeu pentru om S-a făcut om, ca să fie El și Ziditor și Izbăvitor. Căci pentru ca să se nască oamenii din Dumnezeu, S-a născut întâi Dumnezeu din oameni.”
Deci, fraților, nimeni nu a putut să-L silească pe Dumnezeu și să-L îndemne a Se coborî pe pământ până la smerenia noastră fără numai dragostea și bunătatea Lui cea fără de margini. Din această negrăită dragoste Iisus Hristos Se naște în peșteră din Fecioara Maria ca Prunc, Se înfașă în scutece, Se culcă în iesle, crește sub ascultarea omului, primește botez de la om și ia asupra Sa toate patimile firești și neprihănite ale noastre, ca să mântuiască pe toți oamenii; iar în vremea Sfintelor și Preacuratelor Sale Patimi atât S-a deșertat de slava Sa, pentru dragostea oamenilor, încât, după cum zice marele teolog Grigorie: „S-a părut că aproape S-a făcut pe Sine afară de vrednicia dumnezeirii Sale”.
Arhim. Cleopa Ilie, Predici la Praznice Împărătești și la Sfinți de peste an
