Dumnezeu ne-a dat putere de judecată. Asta e albă, asta e neagră. Dacă îți spune duhovnicul că albul e negru și invers, nu elimini judecata?
Asta este ascultarea, părintele meu, asta este ascultarea. Să te încredințezi că e negru și nu alb cum îl vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul îl vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Să te străduiești să vezi că nu este cum spui tu, adică alb, să nu crezi nici măcar ceea ce văd ochii tăi.
Când ești unit cu duhovnicul te inundă harul. Îmi amintesc anii aceia: șuvoi venea harul. Mi-a spus într-o zi: „N-o să primești nimic până sâmbăta viitoare”. Cu adevărat moarte a fost pentru mine. Ne minunam cum se împlinește cuvântul duhovnicului, cum îl pecetluiește Dumnezeu. […]
Când te faci prost pe tine însuți pentru ascultare, și dacă ești așa cum îți spun și întrebi pentru toate, începe Dumnezeu să-ți dea har.
Părintele Procopie a plecat odată, făcând neascultare de părintele Nichifor. Când a ajuns la o anumită stare de lepădare a simțit deodată lipsa harului. Se simțea ca și cum ar fi un alt Procopie care-l întreabă: „De ce ai plecat?” „De asta și asta!”, îi răspunde. „De ce ai lăsat ascultarea și pe duhovnicul tău? Du-te înapoi la ascultarea ta!” Și s-a întors Procopie.
Nu are importanță cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Făcând ascultare la părintele Nichifor în anii aceia, am văzut minuni.
Părintele Iosif spunea: „Nici preoția, nici Sfânta Împărtășanie, nici rugăciunea minții, nici postul, nici privegherea nu mântuiesc fără ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli! Căci împlinind cineva voia altuia și nu pe a sa, înfăptuiește nu numai lepădarea de sufletul său, ci și răstignire față de toată lumea.
Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smerește până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan 6, 28), asemănând-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip 2, 4-11)”.
