Ia aminte de tine însuți – Omilia Sf. Vasile cel Mare (text integral)

Sf. Vasile cel Mare

I

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simțămintele inimilor, și, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalți oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din niște cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiți numai din suflet, ne-am înțelege unii cu alții numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru își zămislește gândurile ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de verbe și de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră prinde glas, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul și trece de la cel ce grăiește la cel ce aude. Dacă găsește tăcere adâncă și liniște, cuvântul poposește în urechile ascultătorilor ca într-un port liniștit și nebântuit de vânturi: dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer.

Faceți așadar, prin tăcere, liniște cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din gândurile aduse de cuvintele mele.

Greu de prins este cuvântul adevărului și lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare-aminte. De aceea, Duhul a rânduit ca el să fie scurt și concentrat, să spună mult în puține cuvinte, ca prin scurtimea lui să poată fi ușor de ținut minte. Că firesc este ca o cuvântare bună să nu-și ascundă ideile în cuvintele obscure, dar nici să aibă idei de prisos și goale, care să ocolească subiectul.

Aceste calități le are și textul citit nouă adineauri din cărțile lui Moise, de care își aduc aminte negreșit cei care au fost cu luare-aminte la citirea lui, afară doar de a trecut neobservat pe lângă urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iată textul: „Ia aminte de tine însuți, ca nu cumva un lucru ascuns în inima ta să se prefacă în nelegiuire” (Deuteronom 15, 9).

Noi, oamenii, păcătuim ușor cu gândul. De aceea, Cel care a zidit una câte una inimile noastre (Psalmi 32, 15), știind că cele mai multe păcate le săvârșim din imboldul intențiilor noastre, a poruncit ca în primul rând rațiunea conducătoare să ne fie curată. Și pentru că păcătuim ușor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă și pază. Că precum doctorii cei prevăzători întăresc cu mult înainte, prin măsuri profilactice, părțile mai slabe ale trupurilor, tot așa și Purtătorul obștesc de grijă și adevăratul Doctor al sufletelor a prevăzut cu o pază mai puternică mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o știm mai înclinată spre păcat. Trupul, ca să săvârșească o faptă, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutători și de alte înlesniri; mintea însă dă naștere la gânduri într-o clipă și le săvârșește fără oboseală; iar gândurile se îmbină fără greutate și le e potrivită orice vreme. Se întâmplă uneori ca unuia dintre oamenii serioși, mândru de însemnătatea lui, îmbrăcat pe dinafară în haina înfrânării, prin mișcarea nevăzută a inimii lui, să-i alerge mintea la locul păcatului, chiar când se află în mijlocul celor ce-l fericesc pentru virtutea lui; cu închipuirea a văzut cele poftite, și-a ticluit o întâlnire rușinoasă și, zugrăvindu-și lămurit plăcerea în atelierul ascuns al inimii sale, a săvârșit păcatul înlăuntrul lui, fără de martori, necunoscut de nimeni, până va veni Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului și vădește păcatele inimilor (1 Corinteni 4, 5). Ferește-te, dar, ca nu cumva un lucru ascuns în inima ta să se prefacă în nelegiuire, pentru că „cel ce se uită la femeie pentru a o pofti a și săvârșit desfrânare în inima sa” (Matei 5, 28). Da, păcatele săvârșite cu trupul sunt împiedicate de multe pricini; dar cel ce păcătuiește cu gândul, păcătuiește tot atât de repede pe cât a și gândit. Deci, acolo unde căderea este iute, acolo ni s-a poruncit să avem și pază mai puternică. De aceea, ni s-a spus: „Nu cumva un lucru ascuns în inima ta să se prefacă în nelegiuire” (Deuteronom 15, 19). Dar mai bine să revenim la cuvintele cu care începe textul acesta!

II

„Ia aminte de tine însuți!” Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservării ființei sale. De cercetezi temeinic totul, vei vedea că cele mai multe animale se feresc instinctiv de tot ce le vatămă și, iarăși, printr-o pornire naturală, se îndreaptă să mănânce numai ce le este folositor. Nouă, însă, Dumnezeu, învățătorul nostru, ne-a dat această mare poruncă: să facem cu ajutorul rațiunii ceea ce animalele fac din instinct[1]; ne-a poruncit ca pe cele săvârșite de animale instinctiv, pe acelea noi să le facem cu luare-aminte și cu o continuă supraveghere a gândurilor, ca să putem păzi cu strășnicie darurile date nouă de Dumnezeu: să fugim de păcat, după cum animalele fug de mâncarea otrăvitoare, să urmărim dreptatea, după cum ele caută iarba cea hrănitoare. „Ia aminte de tine însuți”, ca să poți deosebi ce-i vătămător de ce-i mântuitor.

Luarea-aminte este dublă: una, prin care privim lumea înconjurătoare cu ochii trupului; alta, prin care contemplăm pe cele nemateriale cu puterea rațională a sufletului. Dacă am spune că porunca „Ia aminte de tine însuți” se referă la funcțiunea vizuală a ochilor, ne vom convinge îndată că e cu neputință. Într-adevăr, cum ar putea omul să se cuprindă cu ochiul cu totul pe sine? Ochiul nu poate să se vadă nici pe sine; nu ajunge să vadă creștetul capului, nu vede spatele, fața și nici cum sunt așezate măruntaiele înlăuntru. Și ar fi necucernic să spui că poruncile Domnului sunt cu neputință de îndeplinit! Rămâne, deci, să raportăm această poruncă la funcțiunea minții. „Ia aminte de tine însuți”, adică: cercetează-te pe tine însuți din toate privințele! Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru că „prin mijlocul lațurilor treci” (Înțelepciunea lui Iisus Sirah 9, 13); în multe locuri sunt înfipte de dușmanul tău curse ascunse; uită-te la toate cele din juru-ți „ca să scapi din cursă ca o căprioară și din laț ca o pasăre” (Pildele lui Solomon 6, 5). Căprioara nu cade în curse tocmai pentru că are vederea pătrunzătoare. De aceea și numele ei, de căprioară, și l-a căpătat de la vederea ei pătrunzătoare[2]. Pasărea, la rândul ei, dacă e atentă, cu ajutorul aripilor ei ușoare zboară mai presus de vicleșugurile vânătorilor. Vezi, dar, să nu pari mai nepriceput decât animalele când e vorba de propria-ți pază! Păzește-te să nu cazi în curse și să ajungi pradă diavolului, „vânat de el spre a face voia lui” (2 Timotei 2, 26).

III

„Ia aminte de tine însuți”, adică: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuți. Altceva suntem noi înșine, altceva cele ale noastre și altceva cele din jurul nostru. Sufletul și rațiunea suntem noi înșine, întrucât am fost făcuți după chipul Creatorului. Trupul și simțurile trupești sunt cele ale noastre[3]. Averile, priceperile și toată alcătuiala vieții sunt cele dimprejurul nostru.

–  Ce spune deci această poruncă?

– Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip binele trupului: sănătatea, frumusețea, desfătarea cu plăceri, viața lungă; nu admira averile, slava și puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt în slujba acestei vieți trecătoare, ca nu cumva prin râvna pentru ea să disprețuiești viața ta cea adevărată, ci ia aminte de tine însuți, adică de sufletul tău. Pe el împodobește-l, de el poartă de grijă, pentru ca prin luarea-aminte să fie îndepărtată toată întinăciunea venită peste el din pricina răutății, să fie curățit de toată rușinea provenită de pe urma păcatului, să fie împodobit și să strălucească prin toată frumusețea virtuții. Cercetează-te pe tine cine ești, cunoaște-ți firea ta! Cunoaște că trupul tău e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaște că viața noastră este dublă: una, proprie trupului, iute trecătoare; alta, înrudită cu sufletul, fără de sfârșit. Ia aminte, deci, de tine însuți! Nu te alipi de cele muritoare, ca și cum ar fi veșnice, nici nu disprețui pe cele veșnice, ca și cum ar fi trecătoare. Nu te uita la trup, căci este trecător, ci poartă grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor[4]. Ia seama cu toată luarea-aminte de tine însuți, ca să știi să împarți fiecăruia ce-i de folos: trupului, hrană și îmbrăcăminte; sufletului, dogmele credinței, buna educație, practicarea virtuții, îndreptarea patimilor. Nu îngrășa mult trupul, nici nu căuta să pui pe el multă carne, pentru că „trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, împotrivindu-se unul altuia” (Galateni 5, 17). Ia seama ca nu cumva îngrășând trupul să dai multă putere părții celei rele din tine. După cum la talerele balanței de îngreunezi un taler, ușurezi pe celălalt, tot așa, cu trupul și cu sufletul: mărirea unuia aduce negreșit micșorarea celuilalt. Dacă trupul e gras și îngreunat cu multă carne, mintea neapărat își îndeplinește slab și neputincios funcțiunile sale; dacă, însă, sufletul e puternic și prin îndeletnicirea cu faptele și gândurile bune se ridică la propria sa măreție, atunci e firesc ca starea trupului să se veștejească.

IV

Porunca de a lua aminte de tine însuți este folositoare și bolnavilor, dar foarte potrivită și celor sănătoși. Doctorii recomandă celor bolnavi să ia aminte de ei înșiși și să nu neglijeze nimic din cele ce slujesc la vindecarea lor. Tot așa și Cuvântul, Doctorul sufletelor noastre, vindecă, cu acest mic ajutor, sufletul îmbolnăvit de păcat.

„Ia aminte de tine însuți”, ca după mărimea păcatului să primești și ajutorul tratamentului. Ți-e mare și greu păcatul? Ai nevoie de pocăință adâncă, de lacrimi amare, de privegheri îndelungate și de post necontenit. Ți-e ușor și mic păcatul? Să-ți fie și căința la fel cu greșeala. Numai „ia aminte de tine însuți”, ca să cunoști când ți-e sănătos și când ți-e bolnav sufletul. Că mulți oameni, din pricina marii lor neluări aminte, suferă de boli grele, boli de nevindecat; și nici ei nu știu că sunt bolnavi. De aceea, mare este folosul acestei porunci chiar pentru cei sănătoși cu faptele. Deci, aceeași poruncă tămăduiește pe cei bolnavi, dar desăvârșește și pe cei sănătoși.

Fiecare dintre noi, cei ce suntem ucenici ai Cuvântului, suntem slujitorii uneia dintre slujbele poruncite nouă de Evanghelie. Că în casa cea mare, în Biserica aceasta, nu sunt numai tot felul de vase, de aur, de argint, de lemn sau de lut (2 Timotei 2, 20), ci și felurite meserii. Că are casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu (1 Timotei 3, 15), vânători, călători, arhitecți, zidari, plugari, păstori, atleți, ostași. Porunca aceasta scurtă se potrivește tuturor acestora, îmboldindu-l pe fiecare atât pentru a săvârși cum trebuie meseria lui, cât și pentru a-i stimula voința. Ești vânător, trimis de Domnul, Care a spus: „Iată, Eu trimit vânători mulți și ei îi vor vâna pe ei de pe orice munte” (Ieremia 16, 16)? Ia aminte, cu foarte multă grijă, să nu-ți scape vânatul, ci să aduci la Mântuitorul pe cei pe care, sălbăticiți de păcat, i-ai prins prin cuvântul adevărului. Ești călător? Ești la fel cu cel care spune această rugăciune: „îndreaptă pașii mei” (Psalmi 118, 133). Ia aminte de tine însuți, să nu te rătăcești din drum, să nu te abați la dreapta sau la stânga. Mergi pe calea cea împărătească! Arhitectul să pună credinței trainică temelie, care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3, 11). Zidarul să vadă cum zidește! Nu cu lemne, cu iarbă, cu paie, ci cu aur, argint și pietre prețioase (1 Corinteni 3, 12). Ești păstor? Ia aminte să nu neglijezi ceva din îndatoririle tale de păstor! Care sunt acestea? Pe cel rătăcit întoarce-l, pe cel rănit oblojește-l, pe cel bolnav tămăduiește-l. Ești plugar? Sapă de jur-împrejur smochinul cel neroditor și dă-i toate îngrijirile ca să rodească (Luca 13, 8-9). Ești ostaș (2 Timotei 2, 3)? Suferă pentru Evanghelie (2 Timotei 1, 8), luptă lupta cea bună (1 Timotei 1, 18): împotriva duhurilor răutății (Efeseni 6, 12), împotriva patimilor trupului, luând toate armele lui Dumnezeu (Efeseni 6, 13); nu te încurca în treburile vieții ca să placi celui ce te-a înscris în oaste (2 Timotei 2, 4). Ești atlet? „Ia aminte de tine însuți” ca nu cumva să calci legile atletice, că nimeni nu este încununat dacă nu luptă după lege (2 Timotei 2, 5). Imită pe Pavel, care alerga, se lupta și lovea (1 Corinteni 9, 26). Și tu, ca un bun luptător, să ai fixă privirea sufletului; acoperă părțile slabe ale trupului, apărându-te cu mâinile; fii cu privirea necontenit ațintită spre adversar! Când alergi, zorește spre cele dinainte (Filipeni 3, 14); aleargă așa, ca să primești cununa (1 Corinteni 9, 24). Când lupți, luptă împotriva dușmanilor nevăzuți. Așa te vrea să fii toată viața această poruncă a Scripturii! Să nu cazi în luptă, să nu dormi, ci să fii în frunte, cumpătat și cu luare-aminte de tine însuți.

V

Nu-mi va ajunge ziua să povestesc câtă putere are această poruncă din Scriptură și cât este de potrivită tuturor celor ce slujesc Evangheliei lui Hristos. „Ia aminte de tine însuți!” Fii treaz, sfătuiește-te, păzește cele prezente, poartă grijă de cele viitoare! Nu lăsa să scape, din pricina lenei, cele de față și nici nu-ți închipui că ai în mână cele ce nu sunt și poate nici nu vor fi. Nu este oare o greșeală firească la tineri, din pricina ușurătății minții lor, de a socoti că au tot ce nădăjduiesc? În liniștea nopții sau când au răgaz își fac planuri irealizabile și, cu ușurătatea minții lor, sunt purtați de colo-colo; își imaginează viață strălucită, căsătorie bogată, copii mulți, bătrâneți adânci, cinste de la toți oamenii. Apoi, pentru că nimic nu le poate opri nădejdile, se înalță cu mintea la cele mai mărețe situații pe care le pot avea oamenii: își închipuie că au să aibă case frumoase și mari, pline cu tot felul de obiecte de preț; le înconjoară cu atâta pământ cât imaginația lor deșartă poate să-l taie din tot pământul lumii, iar recoltele bogate ale acestor întinse domenii le strâng în hambare imaginare. La acestea mai adaugă cirezi de vite, mulțime nenumărată de slugi, demnități politice, stăpânire peste popoare, conducere de oștiri, războaie, trofee și chiar demnitatea de împărat. Terminând toate acestea, prin plăsmuirile goale ale minții lor, în nebunia lor mare, par că se și desfată de cele nădăjduite, ca și cum ar și fi prezente și le-ar sta la picioare. Boala tipică unui suflet trândav și ușuratic: să viseze cu ochii deschiși.

Potolind dar această îngâmfare a minții și înflăcărare a gândurilor și oprind ca prin frâu nestatornicia minții, Scriptura dă această mare și înțeleaptă poruncă: „Ia aminte de tine însuți!” Nu-ți imagina cele ce nu există, ci întrebuințează spre folosul tău cele ce sunt!

Cred însă că Legiuitorul a dat acest îndemn și ca să smulgă un alt cusur omenesc. În adevăr, fiecăruia îi place să se intereseze mai mult de treburile altuia decât de propriile lui griji. Și, ca să scăpăm de acest cusur, porunca spune: Încetează de a te interesa de păcatele altuia! Nu mai da răgaz gândurilor să se ocupe de cusururile altora, ci „Ia aminte de tine însuți!”, adică: întoarce-ți ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi. Da, mulți oameni, după cuvântul Domnului, văd paiul din ochiul fratelui, dar nu văd bârna din ochiul lor (Matei 7, 3). Nu înceta deci de a te cerceta pe tine însuți, ca să vezi dacă viața ta merge după poruncile Domnului; dar nici nu te uita în jur la ceilalți oameni, ca să vezi dacă ai putea găsi vreo pată la cineva, așa cum a făcut fariseul acela grav și îngâmfat, care stătea și-și dădea dreptate, iar pe vameș îl defăima (Luca 18, 11-12), ci cercetează-te necontenit pe tine însuți să vezi dacă nu cumva ai păcătuit cu gândul, dacă nu cumva limba a alunecat, luând-o înaintea minții, dacă nu cumva ai săvârșit cu mâinile ceva nesocotit. De vei găsi în viața ta multe păcate – și vei găsi negreșit, că ești om –, spune ca vameșul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Așadar, „ia aminte de tine însuți”!

Aceste cuvinte îți vor fi de folos și dacă ai o stare înfloritoare și strălucită, iar viața ta curge fără de piedică. Ele îți vor fi un bun sfătuitor; îți vor aduce aminte de nestatornicia lucrurilor omenești. Iar dacă ești strâmtorat de nenorociri, cuvintele acestea îți vor răsuna la timp în inima ta. Ele te vor face să nu te înalți cu îngâmfare mândrindu-te fără margini, dar nici să cazi, de deznădejde, în mare descurajare. Te mândrești cu bogăția? Te lauzi cu strămoșii? Te fălești cu patria, cu frumusețea trupului și cu cinstea ce ți-o dau oamenii? „Ia aminte de tine însuți”, că ești muritor! „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Privește la cei care înaintea ta s-au bucurat de aceeași viață strălucită! Unde sunt cei învestiți cu înalte demnități politice? Unde sunt retorii cei neîntrecuți? Unde sunt cei care organizau și subvenționau serbările populare? Unde sunt străluciții crescători de cai de curse, generalii, satrapii, tiranii? Nu sunt toți pulbere? Nu sunt toți basm? Nu se reduce amintirea vieții lor la câteva oase? Uită-te în morminte și deosebește, dacă poți, cine e sluga și cine e stăpânul, cine e săracul și cine e bogatul[5]! Deosebește, de-ți stă în putere, pe întemnițat de împărat, pe cel puternic de cel neputincios, pe cel frumos de cel urât! Dar dacă ai să-ți amintești de firea ta omenească, n-ai să te mândrești nicicând, ci ai să-ți aduci aminte de tine însuți, dacă „iei aminte de tine însuți”.

VI

Iarăși, ești de neam umil și fără slavă, sărac din părinți săraci, fără casă, fără patrie, bolnav, lipsit de cele de trebuință zilei, plin de frică în fața autorităților, disprețuit de toți din pricina smereniei vieții tale? Chiar Scriptura o spune: „Pe sărac nu îl paște amenințarea” (Pildele lui Solomon 13, 8). Deci nu renunța la tine însuți și nu-ți pierde nădejdea că n-ai nimic din cele râvnite de oameni! Dimpotrivă, înalță-ți sufletul și la bunătățile pe care le ai de pe acum de la Dumnezeu, dar și la cele ce-ți sunt păstrate, prin făgăduință, pentru mai târziu. Mai întâi ești om, singurul dintre viețuitoare făcut cu mâna lui Dumnezeu (Facere 2, 7). Oare, dacă judeci drept, nu-i de ajuns aceasta, ca să te bucuri cel mai mult că ai fost făcut de mâinile lui Dumnezeu, Cel ce a creat totul? Mai mult încă: fiind făcut după chipul Creatorului tău, vei putea, printr-o bună-viețuire, să te înalți până la aceeași cinste cu îngerii. Ai primit suflet rațional. Cu el cunoști pe Dumnezeu. Cu mintea contempli natura ființelor; cu ea, culegi fructul cel preaplăcut al înțelepciunii. Toate animalele de pe pământ, domestice și sălbatice, toate câte trăiesc în apă și câte zboară prin văzduh îți sunt roabe și supuse (Facere 1, 28). N-ai inventat tu, omule, artele și meseriile? N-ai întemeiat tu orașele? N-ai născocit tu toate câte-s de trebuință și câte-s spre desfătare? Nu poți trece mările datorită rațiunii tale? Nu slujesc vieții tale pământul și marea? Nu-ți arată văzduhul, cerul și corurile de stele ordinea lor? Pentru ce îți faci inimă rea că nu ai cal cu frâu de argint? Ai, însă, soarele, care, prin alergarea lui cea iute, te luminează ca o făclie în fiecare zi! N-ai strălucirile argintului și ale aurului? Ai, însă, luna, care, prin strălucirea ei, te scaldă cu nemăsurata ei lumină! Nu umbli în trăsuri aurite? Dar picioarele tale îți sunt cea mai potrivită trăsură! Pentru ce, dar, fericești pe cei cu punga plină, dar care au trebuință de picioarele altora ca să se miște? Nu dormi pe pat de fildeș? Ai, însă, pământul mult mai de preț decât fildeșul, care-ți face odihna dulce, somnul grabnic și lipsit de griji! Nu locuiești sub acoperiș de aur? Ai, însă, cerul care strălucește cu frumusețile de nedescris ale stelelor! Și toate acestea sunt numai bunătățile cele omenești! Dar sunt altele și mai mari! Pentru tine, Dumnezeu între oameni (Ioan 1, 14); pentru tine, împărțirea Duhului (Evrei 2, 4; Faptele Apostolilor 2, 3); pentru tine, nimicirea morții (1 Corinteni 15, 26, 55); pentru tine, nădejdea învierii (1 Corinteni 15, 12, 22); pentru tine, poruncile dumnezeiești, care-ți desăvârșesc viața; pentru tine, calea către Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor (Matei 19, 17, 21); pentru tine, pregătită împărăția cerurilor (Matei 25, 34); pentru tine, cununile dreptății (2 Timotei 4, 8) gătite ție, celui ce, pentru virtute, nu fugi de ostenelile virtuții.

VII

Dacă vei lua aminte de tine însuți, vei găsi în jurul tău mai multe frumuseți și bunătăți decât acestea. Te vei desfăta cu cele ce ai și nu te vei supăra de cele ce-ți lipsesc. Să ai necontenit înaintea ochilor porunca aceasta! Îți va fi de mare ajutor. De pildă: a pus mânia stăpânire pe gândurile tale și, împins de furie, rostești cuvinte necuviincioase și faci fapte cumplite și sălbatice? Dacă vei lua aminte de tine însuți, vei potoli mânia ca pe un mânz nărăvaș și neînfrânat, atingând-o cu lovitura rațiunii ca și cum ai atinge-o cu o biciușcă; îți vei stăpâni limba și nu-ți vei îndrepta mâinile spre cel ce te-a mâniat. Iarăși: năvălesc pofte rele și, ca un tăun, îți ațâță sufletul spre porniri nestăpânite și desfrânate? Dacă vei lua aminte de tine însuți, îti vei aminti că plăcerea de acum va avea sfârșit amar, că gâdilarea de acum din trupul tău, pricinuită de plăcere, va naște viermele cel înveninat (Isaia 64, 24; Marcu 9, 44, 46, 48) care te va munci în veci în iad, și că înflăcărarea trupului va ajunge mama focului veșnic (Matei 25, 41). Ei bine, atunci plăcerile vor pleca îndată, fugărite; și minunată potolire și liniște se va pogorî în sufletul tău, așa cum se potolește gălăgia unor slujnice zburdalnice la sosirea unei stăpâne înțelepte.

„Ia aminte, dar, de tine însuți!” Cunoaște că o parte a sufletului tău este rațională și cugetătoare, iar alta, irațională și pătimașă. E firesc ca prima să conducă, iar cealaltă să asculte și să se supună rațiunii[6]. Deci, să nu lași ca rațiunea, fiind robită, să ajungă sclava patimilor, dar iarăși, nici să îngădui patimilor să se ridice împotriva rațiunii și să pună stăpânire pe suflet.

Mai mult, luarea-aminte și studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce și la cunoașterea lui Dumnezeu. Dacă iei aminte la tine însuți, nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuți, ca într-un microcosmos[7], marea înțelepciune a Creatorului tău. Din sufletul tău necorporal vei cunoaște că și Dumnezeu este necorporal; că nu e circumscris în spațiu, pentru că nici mintea ta nu avea mai înainte ședere în spațiu, ci ajunge în spațiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede că Dumnezeu este nevăzut, gândindu-te la sufletul tău; că și el nu poate fi văzut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici formă, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materială, ci se cunoaște numai din funcțiunile sale. Tot așa și Dumnezeu: nu căuta să-L înțelegi cu ajutorul ochilor, ci, îngăduindu-i minții credința, caută să ai o înțelegere spirituală despre El! Admiră pe Meșter pentru chipul minunat prin care a legat sufletul tău cu trupul, încât sufletul să se întindă până la extremitățile trupului, unind și întovărășind mădularele cele mai deosebite ale trupului. Gândește-te la puterea pe care sufletul o dă trupului, la compătimirea trupului înspre suflet: trupul primește de la suflet viața, iar sufletul de la trup, durerile. Gândește-te ce minunate cămăruțe are sufletul pentru păstrarea cunoștințelor! Cunoștințele noi dobândite nu întunecă pe cele de mai înainte, ci sunt păstrate neamestecate și clare, înscrise în partea conducătoare a sufletului ca pe o coloană de aramă. Gândește-te, apoi, că sufletul își pierde propria frumusețe dacă alunecă spre patimile trupului; și iarăși, dacă se curăță de urâțenia pricinuită de viciu, se înalță prin virtute la asemănarea cu Creatorul.

VIII

Dacă vrei, după ce ai privit sufletul, privește și alcătuirea trupului și admiră ce locaș potrivit a meșteșugit Dumnezeu sufletului rațional. Dintre toate viețuitoarele numai pe om l-a creat Dumnezeu cu facultatea de a sta drept[8]. Ca să cunoști, din poziția lui, că viața ta este o origine dumnezeiască. Toate patrupedele sunt plecate spre pântece; numai omul are privirea gata spre cer, ca să nu se îndeletnicească cu pântecele, nici cu pasiunile cele de sub pântece, ci să aibă toată pornirea lui spre înălțime. Apoi, așezând capul în partea cea mai de sus a trupului, a pus în el cele mai alese simțiri. Acolo sunt vederea, auzul, gustul și mirosul, așezate toate aproape unele de altele. Și cu toate că sunt înghesuite într-un loc foarte îngust, nici una dintre ele nu împiedică funcțiunea celei din vecinătate[9]. Ochii au luat locul cel mai înalt, ca niciuna din părțile trupului să nu le stea în cale; stau sub o mică ieșitură a sprâncenelor și-și îndreaptă privirile drept înainte din cel mai înalt punct al trupului. Urechile, iarăși, nu se deschid în linie dreaptă, ci primesc sunetele din aer printr-un drum întortochiat. Și acesta-i tot semn de cea mai înaltă înțelepciune! Pe de o parte, ca sunetul să pătrundă în ureche neîmpiedicat și să răsune mai bine izbindu-se de cotiturile urechii, iar pe de altă parte, ca să nu cadă în ureche ceva din afară spre a împiedica simțul auzului. Uită-te și la limbă! Cât e de moale și cât de ușor se întoarce și într-o parte și în alta, ca prin varietatea mișcărilor ei să îndeplinească toate nevoile vorbirii! Dinții, la rândul lor, sunt și organele vorbirii – că dau limbii sprijin puternic –, dar și slujitorii hranei, că unii o taie, iar alții o fărâmițează. Și așa, dacă vei cerceta cu atenția cuvenită și toate celelalte organe ale trupului, dacă vei cunoaște bine cum este tras aerul în plămâni, cum este păstrată căldura în inimă, dacă vei cunoaște organele mistuirii și canalele prin care circulă sângele, atunci din toate vei vedea adânca înțelepciune a Creatorului tău și vei spune și tu ca profetul: „Minunată este știința Ta, mai presus de mine” (Psalmi 138, 6.). Așadar, „ia aminte la tine însuți”, ca să iei aminte la Dumnezeu, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor. Amin!

[1] În greacă, opoziția dintre animalele necuvântătoare, lipsite de rațiune (ἄλογα) și omul înzestrat cu rațiune (λόγος) este mult mai evidentă decât în română. (n.r.)

[2] Cuvântul „căprioară” (gr. δορκάς) este legat prin etimologie populară de verbul δέρκομαι „a avea privirea pătrunzătoare”. (n.r.)

[3] Sfântul Vasile pare că identifică aici în mod platonic sinele doar cu sufletul, în vreme ce trupul este un obiect. Majoritatea părinților văd într-adevăr în suflet „chipul lui Dumnezeu” din om. Totuși, trebuie remarcat că a existat și o minoritate aristoteliană, de exemplu Sf. Irineu (Împotriva Ereziilor, 5, 6, 1), care, scriind împotriva ereticilor, includea și trupul în ceea ce înseamnă chipul lui Dumnezeu (n. A.M.).

[4] Este evidentă influența Sfântului Vasile asupra imnografiei. (n.t.)

[5] Iarăși un text care a influențat imnografia. (n.t.)

[6] Imaginea este oarecum simplificată. De obicei, sufletul avea trei aspecte: mintea sau partea conducătoare, iuțimea sau curajul și pasiunea. Cf. Platon, Republica 4.434d-442b; Timaios 690-703. (n. A.M.)

[7] Ideea a apărut prima dată la filozofii greci Pitagora (sec. VI î.d.Hr.) și Democrit (sec. V î.d.Hr.), dar a fost prezentată dezvoltat la Platon (cf. Philebos 28d-30d). Termenul de „microcosmos” (μικρός κόσμος) a apărut prima dată abia la Aristotel (Fizica 8.2, 252b.6) (cf. M.C. Horowitz (ed.), New Dictionary of the History of Ideas, vol. 4, Thomson Gale, Detroit, 2005, p. 1440) (n. A.M.)

[8] Denumirea de „om” (ἄνθρωπος) era derivat de către antici de la ἄνωθεν „sus” și ὄψις „vedere”, în sensul că el este singurul care stă drept și privește în sus. (n. A.M.)

[9] În rugăciunea de la tunderea părului din slujba botezului se simte influența Sfântului Vasile cel Mare. (n.t.)

Sursa: Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, Omilia a III-a, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009