Omul are libertatea ca să se opună diavolului și provocărilor acestuia, dar nu are puterea să-și stăpânească cu totul patimile. Sfinții toți au luptat cu poftele lor; le purtau în ei, dar nu se supuneau lor. Cine își închipuie că poate, prin propria lui putere, să-și stăpânească prilejurile de păcătuire se înșală, nu se cunoaște destul de bine. Numai Dumnezeu păzește casa sufletului nostru. În zadar credem noi că stăm de strajă și o păzim singuri, fără ajutorul Lui. Nimeni nu poate să calce singur „peste șerpi și peste scorpii”(Luca, 10, 19), fără ajutorul Domnului. Iisus Însuși ne-a învățat să-I cerem Tatălui să nu ne ducă în ispită, ci să ne izbăvească de cel rău. Numai El poate să o facă, noi nu. Cursele vicleanului sunt atât de subtile și de nesimțite de om, încât neîncetat am cădea în ele dacă Domnul nu ar privi de sus și nu ne-ar ajuta să le biruim. Împotriva duhurilor rele numai un duh poate lupta, și numai un duh mai puternic decât ele. Acesta este Duhul Sfânt. Duhurile noastre sunt deja stricate, de la Adam, și nu sunt în stare să lupte cu duhurile întunericului. Numai cei ce s-au curățit de tot, prin nesfârșite lupte, pustnicii și anahoreții pustiului au putut să dea lupta direct cu puterile răului. Inimile noastre însă sunt legate încă de pământ; nu ne-am jertfit încă poftele și nu ne-am dezlegat de lume. Suntem departe, încă în Egipt și n-am primit țara făgăduită, unde curge lapte și miere. Încă nu ne-am frământat cu aluatul sincerității, ci zăcem în aluatul răutății. Încă nu ne-am dezbrăcat de omul cel vechi și nu ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu; încă n‑am ieșit din stricăciune și n-am intrat în sfințenie. Încă nu purtăm chipul cel ceresc și încă nu ne rugăm în duh și adevăr pentru a putea stăpâni păcatul care este în noi. Nu ne-am schimbat încă mintea, mai gândim și raționăm ca toată lumea, semănăm încă mult cu restul lumii. Încă n-am suferit cu Hristos și pentru Hristos și încă nu purtăm pe trupul nostru semnele Lui. Încă nu merităm moștenirea Împărăției Cerurilor. În noi încă domnește duhul sclaviei, iar nu duhul fiilor lui Dumnezeu. Încă nu am devenit temple ale Duhului Sfânt. Și toate acestea pentru că n‑am ajuns încă la Iubire pentru Mirele Ceresc. Cine își dă seama de măreția sufletului său trebuie să-și dea seama și de teribila lui cădere, din care nu se poate răscumpăra decât prin grele suferințe, asemenea lui Hristos. Cu El să suferim dacă voim să fim proslăviți împreună cu El. Necrucificându-ne, nu-L putem urma pe Hristos. Și nu în vorbe, ci în fapte, în gânduri, în toată viețuirea noastră, exterioară și interioară. Creștinismul nu este ceva obișnuit, este o mare taină. Este o chemare la o viață împărătească, cerească, o chemare la o preoție sfântă, căci fiecare creștin care se jertfește pe sine devine preot ales al lui Dumnezeu. Cei cu adevărat creștini devin atât de smeriți, încât smerenia le este o a doua natură.
***
Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine, mai înainte de toate, să se silească a săvârși binele – chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru – și să aștepte totdeauna, cu credință neclintită, mila Lui; să se silească să iubească, chiar dacă nu are în el iubire; să se silească să fie blând, chiar dacă nu are în el blândețe; să se silească să fie îndurător și să aibă inimă milostivă, chiar dacă nu are din fire aceste însușiri; să se silească să fie îndelung-răbdător, atunci când este disprețuit, iar când este batjocorit, să nu se indigneze, după cum s-a scris: „Să nu vă răzbunați singuri, iubiților” (Rom. 12:19). Să se silească spre rugăciune, chiar dacă îi lipsește rugăciunea duhovnicească. Văzând, deci, Dumnezeu pe unul că așa se luptă și cu sila, împotriva voii inimii sale, vine către Domnul, îi va da adevărata rugăciune a Duhului, îi va da iubirea adevărată, blândețe adevărată, îndurare a inimii și bunătatea adevărată – într-un cuvânt, îl umple de roadele Duhului.
***
Dacă cineva, neavând (harul) rugăciunii, se silește să se roage să obțină doar acest har — fără să se silească (să practice) și blândețea, smerenia și celelalte porunci ale Domnului, fără să arate grijă, luptă și trudă ca să le realizeze pe acestea, în măsura în care depind de hotărârea și de libertatea voinței lui — uneori i se dă, în parte harul rugăciunii, în odihna și veselia Duhului, după cererea sa. Însă, în comportamentul său (un astfel de om) rămâne precum era mai înainte. Îi lipsește blândețea pentru că n-a căutat-o și nu și-a dat osteneala ca s-o obțină, nici nu s-a pregătit să fie așa. Îi lipsește smerenia pentru că n-a cerut-o, nici nu s-a silit ca s-o obțină. Îi lipsește dragostea față de toți pentru că n-a purtat grijă de ea, nici n-a pomenit‑o în rugăciune. Îi lipsește credința și încrederea în Dumnezeu, pentru că recunoscându-se pe sine, nu s-a convins de sărăcia sa, iar în vreme de necaz, nu s-a ostenit să ceară de la Domnul o credință puternică față de el și o încredere desăvârșită.
Sursa: Sfântul Macarie Egipteanul, Pocăința sau întoarcerea la Dumnezeu. Extrase din Omiliile duhovnicești ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină
