Contemporaneitate

Seraphim Rose

Nu trebuie să ne izolăm în mod artificial de realitățile lumii de astăzi; mai degrabă, trebuie să învățăm a folosi cele mai bune lucruri pe care ni le oferă lumea, căci tot ceea ce este bun în lume – dacă suntem îndeajuns de înțelepți ca să vedem – arată către Dumnezeu, și trebuie să folosim aceasta. Prea mulți oameni cad în greșeala mărginirii Ortodoxiei la slujbele bisericii, la rugăciuni și la lectura ocazională a unei cărți duhovnicești. Adevărata ortodoxie, însă, cere o dăruire care implică fiecare aspect al vieților noastre. Cineva ori este ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare moment al vieții – ori nu este nicidecum cu adevărat ortodox. De aceasta, trebuie să ne dezvoltăm o perspectivă ortodoxă asupra lumii și să trăim potrivit ei. […]

Cât despre fatalismul celor ce cred că omul trebuie să fie rob al „duhului vremurilor”, acesta este dezaprobat de experiența fiecărui creștin vrednic de numele său, căci viața creștină nu este altceva decât o luptă împotriva duhului fiecărui veac, de dragul veșniciei.

Compromisul creștin în gândire și în vorbă, precum și nepăsarea în faptă, au deschis calea către izbânda puterilor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Veacul actual al absurdității este dreapta răsplată a creștinilor ce nu au reușit să fie creștini.

Nu te încrede prea mult minții tale; gândirea trebuie rafinată prin suferință, căci altfel nu va rezista încercării acestor vremuri crude. Cât de multă nădejde este pentru cei ce nu se încred lor prea mult și nu îi critică peste măsură pe ceilalți! Și cât de putină nădejde este pentru cei ce fac altminteri!

Încercările psihologice ale viețuitorilor din vremurile de pe urmă vor egala încercările fizice ale mucenicilor. Dar pentru a rezista acestor încercări trebuie să trăim în altă lume.  Încearcă să ții minte că întreaga lucrarea creștină este locală – aici și acum, între mine, Dumnezeu și cel de lângă mine.

 

TEBAIDA NORDULUI

Nu trebuie să ne înșelăm singuri: viața pustnicilor din Tebaida Nordului ne depășește cu mult în aceste vremuri de nemaiîntâlnită goliciune duhovnicească.

În orice epoca, viața monastică este limitată de felul de viață care se găsește în lume. Într-o vreme în care viața ortodoxă cotidiană din Rusia era extrem de grea și foarte sobră, monahismul putea înflori; dar în vremurile noastre în care viața obișnuită a ajuns nefiresc de „confortabilă” și perspectiva asupra lumii, chiar și a celor mai buni dintre conducătorii religioși și intelectuali, este cutremurător de frivolă, ce poate fi de așteptat mai mult decât acea „spiritualitate confortabilă” pe care voci îndrăznețe din interiorul Rusiei sovietice o reproșează chiar și acum Apusului liber?

Peste tot în ziua de astăzi boala necredinței a pătruns adânc în mințile și în mai toate inimile oamenilor. Ortodoxia noastră, chiar și când este încă corectă pe dinafara, este cea mai săracă, cea mai firavă creștinătate care a existat vreodată. Și totuși vocea Tebaidei Nordului ne cheamă.  Poate nu să mergem în pustie, dar cel puțin să păstrăm vie în inimile noastre mireasma pustiei: să viețuim în minte și în inimă cu acei bărbați și acele femei ce sunt de o seamă cu îngerii și să îi avem drept cei mai adevărați prieteni ai noștri, vorbind cu ei în rugăciune; să fim întotdeauna departe de atașamentele și pasiunile acestei vieți, chiar și când ele se strâng în jurul unor instituții sau conducători ai bisericii; să fim înainte de toate cetățeni ai Ierusalimului Ceresc, Orașul de sus, către care se îndreaptă toate nevoințele noastre creștinești, și doar apoi membri ai acestei lumi de jos, care este trecătoare.