Din amintirile părintelui mărturisitor Dimitrie Bejan din închisoarea Aiudului.
Sub nesfârșitul cerului safir se profilează, din nou, înneguratul Aiud. Aceeași sfâșietoare foame, același necruțător frig le spintecă măruntaiele condamnaților la exterminare. Printre ei se numără și Nichifor Crainic, profesorul pe care părintele Dimitrie îl audiase pe băncile Facultății de Teologie:
„Peste zi stăteam cu toții la orizontală. Foamea ne topise. Nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul și gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Simțeai prezența lui Dumnezeu pe mirul frunților. Căpătasem o culoare de ceară de mai. Sângele era puțin și circula anemic. O frază începută, cu greu o puteai duce până la capăt. Distrofia și cașexia își arătau roadele. Morții se înmulțeau și-n fiecare noapte căruța morții, cu calul șchiop, căra la cimitir unu, doi sau chiar mai mulți morți. Doctorul Ranca, la vizitele medicale, ridica din umeri și striga: «Eu știu că sunteți bolnavi. Eu știu ce vă trebuie. Dar ordinul este ca să muriți. N-am ce vă face!». Și oamenii, ascultători, mureau.”
Celor rămași printre cei vii, tot mai adânc li se împlântă în inimi crucea pătimirii sfințitoare. Lanțurile firii stricăcioase îmbrăcate în haina de humă se desfac doar prin atingerea lină a Duhului mângâietor:
„E greu de stabilit limite pentru bucuriile trupului. Și totuși, în această veșnică bătălie dintre legea duhului și legea cărnii, noi stăm hotărâți să-i tăiem trupului din pretenții, favorizând duhul, tinzând până la sfințenia din apropierea lui Dumnezeu. Trăim aici încarcerați, dar demult am evadat și sufletele noastre ne plasează lângă cer. Înseamnă că ne-am depășit, că ne spiritualizăm. Se poate!”
Sfinții închisorilor, Mănăstirea Paltin – Petru Vodă, 2019
