Aflând prea înțeleptul împărat Constantin cel Mare despre disputa privind dumnezeirea lui Iisus Hristos, stârnită de Arie din Alexandria, a încercat mai întâi să sece însuși izvorul răutăților, trimițând la Alexandria cu scrisori pe unul din cei cunoscuți pentru iscusința lui ca să încerce să stingă cearta și cu nădejdea că va aduce pe cei rătăciți la înțelegere. Dar, fiindcă a fost înșelat în speranțele sale, împăratul a convocat acel vestit Sinod de la Niceea (325) poruncind ca episcopii și cei care vor veni cu ei să folosească pentru transport asinii publici, catârii, măgărușii și caii.
S-au adunat 318 arhierei. În vremea aceea erau mulți care se distingeau prin harismele apostolice, iar mulți purtau stigmatele Domnului Iisus pe trup, ca și dumnezeiescul Apostol Pavel. Iacob al Antiohiei Migdoniei (sirienii și asirienii o numesc Nisibe) a înviat morți și i-a readus printre cei vii. Apoi a făcut și alte infinit de multe minuni, pe care socotesc că este inutil să le inserez în această Carte a mea. Pavel episcopul Neocezareei a fost lovit de furia lui Liciniu; ambele mâini i-au fost legate, folosindu-se la aceasta fierul roșu, zgârcindu-se astfel și omorându-i-se nervii de mișcare a articulațiilor. Altora li se scoseseră ochiul drept, iar alții aveau genunchiul drept mutilat. În numărul acestora era și Pafnutie Egipteanul.
Într-un cuvânt, se putea vedea aici (la sinod) o mulțime de martiri, strânși la un loc. Această dumnezeiască și vestită adunare nu era totuși lipsită de potrivnici, căci erau unii, puțini la număr, dar vicleni, care simulau smerenie și își ascundeau răutatea, apărând, nu pe față, blasfemia (erezia) lui Arie.
Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, în col. Părinți și scriitori bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995
