Plânsul Domnului nu era un plâns pătimaș, ci un plâns învățătoresc. Aceasta se vede din cuvintele Sale: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.” (Ioan 11, 11). Care dintre noi plânge un prieten adormit și despre care așteaptă să se deștepte puțin mai târziu? „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Cel mort capătă viață, cel cu picioarele legate merge. Minune în minune. Picioarele îi erau legate cu feși, dar nu-i împiedicau mișcarea. Era mai mare Cel care întărea decât ceea ce îl împiedica să meargă.
Pentru ce, dar, Cel care avea să săvârșească o astfel de minune a socotit vrednică de lacrimi moartea lui Lazăr? Nu este oare lămurit că Domnul, văzând neputința noastră, a îngrădit cu măsuri și cu hotare pasiunile noastre firești? A îndepărtat neomenia, ca pe ceva sălbatic, dar a înlăturat și dragostea de tristețe și plânsul prea mult, ca pe ceva josnic.
Pentru aceea Domnul, lăcrimând pentru prietenul Lui, a arătat că participă în întregime la firea omenească și ne-a eliberat și de o exagerare și de alta: nu ne îngăduie nici să fim copleșiți de dureri, dar nici să fim nesimțitori față de întristări.
Sf. Vasile cel Mare, Despre mulțumire, în Scrieri, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986
