În 1932, în regiunea noastră a fost o secetă cumplită. Iarba se uscase, pământul se crăpase, pâraiele mai aveau pe albie un firicel de apă, fântânile aproape că secaseră, iar vitele răgeau de te apuca mila. Sătenii erau și ei disperați. În aceste împrejurări, s-a luat hotărârea de-a face împreună cu tot satul o slujbă religioasă. Locul ales a fost un dâmb din moșia noastră, la hotar cu cimitirul bisericii. A venit toată suflarea satului.
Era o arșiță cumplită. Slujba o făcea un preot tânăr, Popescu. Rugăciunea de dezlegare a cerului și a apelor a fost cutremurătoare. Fiecare frază era punctată de plânsete și de urlete de durere. „Doamne, îndură-Te de noi! Doamne, nu ne lăsa să pierim!” țipau disperate femeile, despletindu-și și smulgându-și părul. Era un spectacol de-a dreptul înspăimântător. Mi s-a făcut frică.
Lângă mine era moș Ilie Gogan, pândarul moșiei, un uncheaș de vreo 80 de ani, care văzuse și pățise multe la viața lui.
– Conașule! îmi spuse el la un moment dat, ia uitați-vă în zare, spre Perșinari! Nu vedeți deasupra satului, pe cer, un mic punct negru?
Așa era.
– De-acolo o să ne vină mântuirea.
Și într-adevăr, punctul negru de la orizont se dilată, luând chipul unui nor de ploaie care creștea, creștea și se apropia de noi. Și dintr-odată o pânză de apă se lăsă din el. Ploaia, mult dorita, implorată ploaie, venea vertiginos peste noi. Iar când ajunse asupra noastră, își descărcă generos gălețile.
Mulțimea primi ploaia cu frenetice țipete de bucurie. Femeile, cu brațele întinse spre cer, ca niște statui, se lăsau udate până la piele. Moș Gogan mă acoperi cât putu cu mâneca brațului său și mă duse spre trăsură, unde vizitiul se căznea să-i ridice coviltirul. Ploaia a mai ținut câteva ceasuri bune și în același ritm. Șanțurile s-au umplut de apă, crăpăturile pământului s-au astupat și pe câmp a început să mijească verdele crud al ierbii.
Rugăciunea noastră fusese primită de bunul Dumnezeu.
Radu Mărculescu, Amintiri din restul vieții mele, Ed. Humanitas, București, 2013
