Mândria, spre deosebire de alte patimi, este cea mai grea de recunoscut. De obicei, omul mândru nu-și vede neputința. Sfinții Părinți numesc mai multe semne prin care această patimă poate fi identificată. Primul semn este sentimentul constant de indignare și nedreptate. În același timp, omului îi este greu să ierte o insultă din partea aproapelui. Îi este greu întotdeauna să-și ceară el însuși iertare. El ține minte răul și judecă faptele altora. Cel de-al doilea semn este dorința de a insista cu orice preț în dispute, indiferent dacă este sigur sau nu de faptul că are dreptate. Cel de-al treilea simptom al mândriei este nedorința de a te supune altora și a face ascultare. Se înțelege nu numai ascultarea față de aproapele, ci și față de învățătura Bisericii. Căci, în acest caz, în inima omului crește aversiunea față de orice cuvânt duhovnicesc.
Este capabil să se lupte cu mândria acel om care încearcă să întruchipeze în viața sa virtutea pocăinței. În același timp, Sfinții Părinți ne spun că pocăința nu trebuie înțeleasă ca o singură recunoaștere a vinovăției proprii înaintea lui Dumnezeu, ci ca un sentiment care trebuie să însoțească orice virtute a creștinului și, în general, întreaga lui viață.
Virtuțile opuse mândriei sunt smerenia și dragostea. Dragostea nu construiește ziduri fortificate între sine și ceilalți, nu duce la izolare, și, prin urmare, deschide pentru om larghețea luminii divine și a harului lui Dumnezeu.
Calea luptei cu patimile este grea și plină de spini. Deseori suntem slabi, cădem, suferim înfrângere. Uneori ni se pare că nu mai avem puteri. Dar ne ridicăm din nou și începem să luptăm, pentru că aceasta este singura cale pentru un creștin ortodox.
