Patima slavei deșarte este năzuința spre o slavă omenească efemeră și inutilă. Ea este opusă năzuinței fiecărei creaturi de a-L lăuda pe Creatorul său. Această patimă este rezultatul egoismului extrem și al necredinței, atunci când omul afectat de păcat, se plasează pe sine drept centru vrednic de a fi lăudat de întreaga creație, în locul lui Dumnezeu.
Slava deșartă poate fi recunoscută după simptome clare. Printre acestea se numără: nesuferirea reproșurilor, setea de laude, greutatea de a te judeca pe tine însuți și de a suporta critica, orientarea continuă după părerea altora: „Ce vor spune? Cum o să li se pară asta? Ce vor crede?” În același timp, Sfinții Părinți ne învață că pentru aceia care se orientează după Hristos, părerea acestei lumi își pierde relevanța.
În primul rând, pentru depășirea acestei patimi ajută tăcerea. Cu ajutorul acesteia, o persoană își poate ascunde meritele și virtuțile, fapt prin care va tăia motivul dezvoltării slavei deșarte. În al doilea rând, în lupta cu această boală, trebuie să cugetăm mereu la faptul că toate virtuțile adevărate se săvârșesc numai prin harul Sfântului Duh. Prin urmare, este lipsit de sens să ne atribuim slava care se cuvine doar lui Dumnezeu. La urma urmelor, chiar și faptele noastre bune vor fi inutile fără mântuire. Iar aceasta nu poate fi decât de la Dumnezeu.
