La Universitate predau cardiografia, ca disciplină opțională. Deoarece cardiografia prezintă un interes deosebit, fiind practicată de toți cardiologii, nu sunt studenți care să nu vrea să urmeze acest curs. Astfel, de cele mai multe ori, amfiteatrul este plin de studenți. Le mai spun glume, anecdote, râdem împreună, îi iubesc, mă iubesc și ei – pe scurt, avem o relație cordială.
Astfel, de multe ori îmi venea în minte o idee pe care, în cele din urmă, i-am mărturisit-o părintelui Porfirie ca pe o dilemă de-a mea:
– Părinte, copiilor acestora le vorbesc ore întregi despre cardiografie. Ei primesc orice aș spune eu. Și dacă-i iubesc și ei mă iubesc pe mine, în afară de cardiografie, pe care o vor folosi câți ani… – douăzeci, treizeci, patruzeci, haide, cincizeci de ani de medicină – n-aș putea să le vorbesc și despre ceva duhovnicesc, ce durează o veșnicie? Să le spun să-L iubească pe Hristos, să se mărturisească, să se împărtășească și să se ducă la biserică… Desigur, pe mine Universitatea mă plătește să predau cardiografia, nu să propovăduiesc. Și la urma urmei, poate că unii dintre studenți nu vor să le vorbesc despre asemenea lucruri, sau poate chiar nu cred în Dumnezeu. Dar de ce nu, vreodată, după ce voi termina lecțiile de cardiografie, pe care studenții le aplaudă, așa cum îi aplaud și eu pe ei, n-aș putea să le zic: „faceți un pas și către Hristos”?
Ascultați ce mi-a răspuns părintele Porfirie:
– Și unde este dilema? Când te duci să predai, ești împărtășit?
– Da, părinte, sunt.
– Te împărtășești duminica?
– Mă împărtășesc cu binecuvântarea sfinției voastre.
– Atunci, în amfiteatru intră Însuși Hristos. La ce-ți mai trebuie cuvinte, dacă Îl ai pe Hristos în tine când vorbești la catedră? Ce să le spui copiilor despre Hristos? Lasă-i în pace. Să nu le spui nimic.
