– De ce te tângui, suflete al meu, și verși lacrimi? Ai uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată osânda?
– Nu, n-am uitat ce nesfârșită iubire a revărsat asupra mea Domnul și-mi aduc aminte de dulceața Duhului Sfânt. Cunosc iubirea Domnului și cât de dulce este El sufletului și trupului.
– De ce plângi, suflete al meu, dacă cunoști pe Domnul tău și negrăita Lui bunătate față de tine? Ce mai vrei de la Stăpânul Care ți-a arătat o asemenea iubire?
Sufletul meu dorește să nu mai piardă nicicând harul Domnului, căci dulceața Lui atrage sufletul meu să iubească pe Ziditorul lui.
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2001
