Cele ce le face Dumnezeu în Adam cel întâi zidit, le face pe urmă în noi. Suflă în Adam ca suflare de viață, harul Duhului de viață făcător și așa s-a făcut Adam om desăvârșit, care viază duhovnicește. Pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se face cu adevărat suflet sufletului, care viețuiește cum trebuie să viețuiască sufletul cuvântător (rațional) și de chip dumnezeiesc.
Această suflare a lui Dumnezeu, suflată în Adam, până ce a fost în el, nu puțină slavă și strălucire de chip dumnezeiesc îi pricinuia. Ca urmare, el se purta față de lucruri cu putere străvăzătoare și proorocească și era împreună creator cu Dumnezeu, sau un al doilea dumnezeu după har. Iar prin aceasta îi făcea plăcere și lui Dumnezeu, Făcătorului mai presus de înțelepciune al tuturor, cu vederile și proorociile prea strălucite ale lui. Dar, pentru că și-a plecat genunchiul și a căzut, prin greșeală, sub neascultarea cea atotrea, Sfântul Duh Cel de viață făcător depărtându-Se, iar el nemaiînțelegând să păzească mărimea unei vrednicii așa de mari, s-a apropiat cu adevărat de dobitoacele neînțelegătoare, și s-a făcut asemenea lor. Astfel s-a depărtat în chip inconștient și jalnic de scopul dumnezeiesc, consimțind cu întunericul prea înfricoșător și nemaiavând nimic din darul mai presus de fire al acelei suflări insuflate lui de Dumnezeu.
Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia, vol. 8, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă
