Sfântul Patermutie, care fusese mai înainte vătaf de tâlhari și închinător la idoli, după botezul său și după șapte ani de pustie, din poruncă dumnezeiască, s-a întors în mijlocul poporului, spre folosul multora. Și a atras la sine pe mulți oameni, care s-au făcut ucenicii lui și mergeau după el și urmau fapte lui cele bune. Între aceștia a venit la el și un oarecare tânăr, vrând să-i fie ucenic. Iar el, primindu-l pe acela, l-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească. Și-l povățuia pe el cum să placă lui Dumnezeu. Și avea obiceiul Cuviosul Patermutie a cerceta bolnavii și a rămâne lângă ei până la sfârșitul lor, și, murind ei, îi îngropa, cumpărându-le din sârguința sa hainele cele de îngropare. Și tânărul acela, văzând sârguința cea mare a bătrânului pentru îngroparea morților, a zis:
– Părinte, aș voi și eu ca, după ce voi muri, să mă îmbraci așa și pe mine și să mă îngropi.
– Voi face așa, fiul meu. Și atâta te voi îmbrăca pe tine, până ce singur vei zice: Destul este.
Și nu după multă vreme a murit monahul acela tânăr, iar bătrânul, după obicei, îmbrăcându-l cu hainele de îngropare și acoperindu-i fața, a zis către mort: „Îți sunt ție destule acestea, spre îngropare, fiule? Sau să mai adaug ceva?” Și a răspuns mortul, întru auzul tuturor: „Destul este, Părinte!” Și s-au mirat toți cei ce erau de față de o minune ca aceasta. Și au început a-l cinsti pe Cuviosul, ca pe un făcător de minuni. Iar el, nesuferind să fie slăvit de ei, îngropând mortul și tăinuindu-se de toți, s-a dus la pustie.
Proloagele, în fiecare zi împreună cu sfinții, vol. 2, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2011
