Până și în chinurile morții pe Cruce Hristos a căutat să facă bine oamenilor. Fără a Se gândi la Sine, ci doar la ei, cu ultima-I suflare le-a dat cea mai mare învățătură pe care a primit-o vreodată neamul omenesc: învățătura iertării: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
Nicicând nu s-au mai auzit astfel de vorbe la un loc de osândă! Dimpotrivă, cei ce piereau astfel, vinovați ori nevinovați, chemau oameni și zei la răzbunare. „Să mă răzbuni!” Acestea erau cuvintele care, până la Hristos, răsunau cel mai adesea de pe eșafoade și care, din nefericire, se mai aud încă și astăzi la multe popoare, chiar și la cele care-și fac semnul sfintei Cruci. Hristos însă, dându-Și sufletul, i-a iertat pe batjocoritorii, călăii și chinuitorii Săi. S-a rugat Tatălui să-i ierte și, mai mult de-atât, le-a găsit și pogorământ: nu știu ce fac, a spus.
De ce a rostit Domnul din nou de pe Cruce această învățătură? De ce, din mulțimea cea uriașă a învățăturilor Sale, a ales-o tocmai pe aceasta spre a ne-o da de pe dumnezeieștile-I buze la sfârșit? Fără îndoială, pentru a fi pomenită și împlinită. Domnul și-a pecetluit Evanghelia prin pilda iertării, în nemeritata suferință de pe Cruce, măreață mai presus de toate mărețiile pământului, înaltă mai presus de toți regii și judecătorii pământului, de toți înțelepții și luminătorii, deasupra bogaților și săracilor, înnoitorilor și revoluționarilor. În acest chip ne-a arătat că, fără iertare, cârmuitorii nu pot conduce, nici judecătorii nu pot judeca, nici înțelepții nu pot fi înțelepți, nici învățătorii nu pot învăța, nici bogații și săracii nu pot viețui ca oameni și nu ca vite, nici înfocarea înnoitorilor și revoluționarilor nu poate fi de vreun folos. Iar înainte de toate ne-a arătat că, fără iertare, omul nu poate înțelege Evanghelia Lui, nicidecum s-o mai și împlinească!
Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ed. Ileana